Arhive pe etichete: filme de Oscar

Interviu cu Judith State (dansator-coregraf) despre coregrafie și film

Cristi Puiu este un artist care așează cu foarte mare precizie în cadru (în franceză regie = mise en scène, premiul lui Mungiu la Cannes suna Prix de la mise en scène) elementele necesare compoziției. Nimic nu este pus degeaba acolo, fiecare element își justifică, la un moment dat, prezența în film.

Filmul este numit a 7-a artă. Dar de care dintre cele 7 se apropie mai mult? Este o artă plastică, a reprezentării prin imagini (în mișcare)? Sau una mai degrabă temporală, asemeni literaturii? Discuția include multe mijloace de expresie: și actoria este o parte importantă a cinematografiei, chiar dacă nu este unica…

Judith State este dansator, coregraf și actor. După proiecția de gală de la Cluj a filmului Sieranevada, a fost amabilă să-mi răspundă, în ciuda oboselii cauzate de drumul București-Cluj, câtorva întrebări:

Care ar fi deosebirea între postura de actor și cea de dansator? Interacționezi diferit, ca actor, cu ceilalți de pe scenă?

Da, sunt lucruri complet diferite și nici nu pot să vorbesc despre ele comparativ pentru că dansul este ceea ce fac de când mă știu. Nu sunt actriță, sunt o dansatoare care a jucat într-un film pentru că s-a întâmplat să fie așa, dar nu pot să compar – nu e just raportul. N-am cum să vorbesc despre actorie la fel cum aș putea vorbi despre dans. Dansul îl simt aproape, și…

..și actoria, după această experiență?

Nici nu știu ce-i actoria. Actoria! (râde, ascultând cum sună cuvântul în aer) Nu. Simt că experiența asta m-a schimbat, mi-a plăcut foarte mult, întâlnirea cu Cristi a fost ceva puternic și ceva ce țin aproape de suflet, dar cred – tind să cred și simt în mine – că așa e: actoria, făcutul filmului sunt o chestie despre care se poate vorbi, și întâlnirea cu Cristi și lucrul cu el, altceva…

…o cu totul altă poveste?

Da, și nu pot să compar cum mă simt în timp ce dansez și cum mă simțeam când eram acolo, pe platou, sunt două mijloace de expresie total diferite pentru mine; prin amândouă te exprimi, transmiți un mesaj – dar sunt complet diferite pentru mine.

Nu te-a intimidat prezența camerei de filmat?

Ca și cum nici nu ar fi fost acolo… Prima oară când am văzut-o la repetiții (când am repetat în apartament) la scena din bucătărie, îmi amintesc că m-a surprins cât e de mare și… impunătoare, așa, cât era de mare în contrast cu bucătăria mică și-mi ziceam că asta mai lipsea de-aici și-o coasă, și mă întrebam cum să faci abstracție de așa ceva? Dar uitam că-i acolo…

Deci ți-ai pus problema, la început…

Da, m-am întrebat! E aici, adică e lângă tine, acolo – dar după aceea nu, era parte din tot, integrată… Cred că a fost perioada cea mai prezentă din viața mea, în care am fost prezentă cel mai mult timp, ca să spun așa, și în continuitate. Pentru că eu simt că sunt prezentă, dar pe bucăți – am momente în care sunt prezentă, sunt foarte prezentă, și momente în care…

…iar acolo?

Acolo, pe platou am simțit cel mai mult susținut momentul, prezența continuă, când doar făceam în fiecare moment ceea ce momentul respectiv cerea să fie făcut. Am avut o dată gândul ăsta, în timpul filmărilor, și m-a emoționat foarte tare, și anume că toți suntem Cristi în film, că toți vorbim despre el, în povestea asta…

Cum ți s-a părut atmosfera pe platou?

Ca în orice domeniu unde sunt oameni există și orgolii, ca și apropieri și depărtări; sunt lucruri care ne separă – iar asta nu cred că ține de meserie, oamenii sunt oameni înainte de ceea ce-i definește ca actori. Și cred că este un lucru natural, e firesc să fie așa, din punctul meu de vedere. Ne apropiem și rămânem apropiați în funcție de ceea ce ne leagă în mod real, tragem acolo unde găsim persoane asemenea. Bine, sunt conștientă că există și alegeri care se fac din interes – sunt și situațiile astea – dar nu e cazul meu. Însă există și genul ăsta de situații în care stai pe lângă cutare și cutare pentru că îți servește, dar eu sunt mai reticentă, așa…

Sieranevada, un film prea lung?

Dacă din partea criticilor și celor pasionați de film n-am auzit decât cuvinte de laudă (eventual, rezerve cum că nu mai e nici o inovație și că Puiu a devenit deja un clasic în viață), din partea spectatorilor care au mers la Sieranevada în week-end-ul de debut au apărut și comentarii cum că: e prea lung, iar filme de apartament, iar comunism, un film despre un parastas, iar stop cadre, nu se întâmplă absolut nimic, etc.

Un lucru e cert: lumea a venit la cinema să evadeze, să uite de probleme, și a ieșit povestind pe marginea filmului. Românesc, din păcate, pentru că nu mulți agreează genul, char dacă îi mai acordă șanse. Ca și cum în România ar rezista, stratificate, mai multe lumi, una cu apucături occidentale, încercând să-și facă loc (și neîncăpând) de România aceea învechită în tradiții, sau de nehotărâții care nici măcar nu știu ce vor (și cu cine votează).

Ca și cum ar mai exista pături sau clase sociale, ori eterna clasă muncitoare care merge la film pentru a uita sau pentru a se cupla la mirajul unui vieți mai bune. Iar pentru o bucățică din visul american avem nevoie (sau cel puțin așa credem, că avem) de un film american, nu de unul românesc în care să ne privim (iar) în oglindă. Pentru că nu vrem să și vedem ”ceva”,  altceva decât premii, să auzim de filme bune, să râdem.

Dincolo de toate temele acestea – neplăcute – subiectul Sieranevadei este omul, iar dacă suntem sinceri cu noi și ne punem uneori întrebări, dacă am trecut vreodată (înfiorați și nu doar ca să facem act de prezență), pe la un parastas și am avut dubii despre natura umană, filmul este ocazia să ne confruntăm aceste gânduri cu ale altui om care le-a pus pe ecran – fiindcă altfel, nu e ușor, iar parastasul nu prea e subiect de discuție.

Dar hai să presupunem că lumea are dreptate într-o privință (că e prea lung) și să ne întrebăm: cum ar fi fost să fie Sieranevada altfel, și nu așa cum e, rotund, dintr-o bucată, ci din două bucăți? Să se fi-ntrerupt filmul la scena venirii preotului în apartament, sau la ieșirea lui Lary să-și recupereze soția (mașina) blocată în parcare. Ar fi ieșit două filme de câte o oră și jumătate. Sau, ar fi cerut povestea, cu toate personajele ei, un mini-serial gen Olive Kitteridge? A trei filme de câte o oră?

Preiau în articol câteva comentarii de pe facebook; dl. profesor Daniel Ioan:

Nu trebuie să uităm de unitatea de timp, spațiu și acțiune. Pretextul filmului este un singur eveniment, parastasul. Că nimic în Romania nu se petrece asa cum ar trebui sau cum ne așteptăm, ne-o spune filmul asta din nou. Nici filmul nu poate avea durata standard!

co-autor pe blogul colectiv, Giuliano Ciolacu:

Faptul că s-a întins pe aproape 3 ore a conferit filmului timpul necesar să-și lege povestea. În plus, faptul că a fost filmat într-un cadru restrâns a fost o încercare și mai mare din partea regizorului să creeze acea simbioză care să guverneze filmul. Atmosfera creată de-a lungul celor 3 ore n-a lăsat loc de plictiseală ci din contră, Cristi Puiu a reușit să-și aducă personajele de la dramă la comedie și viceversa într-o manieră extraordinară, ori, doar un regizor cu atenție la detalii ar fi putut să facă asta.

*alte recenzii / comentarii despre Sieranevada, pe noul nostru format CeFilmeVăd.eu

Care sunt ingredientele unui film de succes?

Industria filmelor generează zeci de miliarde de dolari anual.

Avatar, Titanic, Star Wars: The Force Awakens, Jurassic World, The Avengers 1 și 2, Furious 7, Frozen și Iron Man 3 au produs împreună mai mult de 18 miliarde de dolari. De ce aduc în discuție acest număr întâmplător? Pentru că reprezintă 10% din produsul intern brut (PIB) al României.

9 filme au produs mai mult decât 10% din toți banii care circulă în această țară!

O astfel de realizare mi se pare mai mult decât fascinantă. Aceasta dovedește că cinematograful nu excelează doar când vine vorba de trăiri și emoții, ci și când vine vorba de bani.

avataraud.jpg

Astăzi, mi-am propus să înțeleg cum funcționează tot acest proces de producție și distribuire al unei pelicule. Mai exact, vreau să văd de ce angajații studiourilor din Hollywood iau deciziile pe care le iau.

Vreau să văd ce filme generează bani și de ce, dar am să împărtășesc toate informațiile pe care le strâng cu voi.

În cadrul acestui studiu, am să iau în considerare cele mai profitabile 10 filme din istorie (cu încasările ajustate după inflație). Sursa mea de încredere este bătrâna Wikipedia, deci dacă sunteți interesați să aflați care sunt aceste filme, trebuie doar să dați un click exact aici.

107f00da-e358-4c22-87f4-a3e58ae0c809.jpg

Am să încerc să privesc situația din cât mai multe perspective posibile și să fiu cât mai obiectiv, dar cred că este momentul să trecem la treabă:

Contează părerea publicului?

Cred că aceasta este cea mai interesantă parte. Se speculează de mult că celor de la Hollywood le pasă doar de banii noștri, nu și de părerile noastre. Acum este momentul să aflăm asta.

Am intrat pe IMDb.com, site-ul care le dă tuturor cinefililor oportunitatea de a da filmelor note pe o scară de la unu la zece și am strâns informațiile necesare.

Aici este graficul care a rezultat:

Captură de ecran din 2016.07.24 la 22.35.30.png

Deci răspunsul este DA, părerea publicului contează. Fiecare film din această listă are cel puțin 7.7/10 pe IMDb. Adică toate aceste filme sunt considerate bune sau chiar foarte bune de fani.

Asta arată că de-a lungul celor 121 de ani de existență a cinematografului, oamenii au fost mereu mai înteresați de filmele bune. Mai ales în trecut, vorbele contau foarte mult. Pe vremea când trailerele și internetul nu existau, te duceai la un film doar pentru că vecinul tău ți-a spus că i-a plăcut, și era destul de bine pe atunci!


În schimb, dacă ne uităm la filmele din 2015 care au făcut mulți bani, situația este diferită.

Am adunat din nou rezultatele sub forma unui grafic, și am obținut asta:

Captură de ecran din 2016.07.24 la 22.50.02.png

În acest grafic avem doar 3 filme cu note peste 7.7/10. Celelalte sunt sub această linie, cu Minions la doar 6.4/10!

Asta demonstrează că părerea publicului contează din ce în ce mai puțin pentru cei de la Hollywood. Aceștia își vor doar banii, motiv pentru care recurg la tehnici leneșe (dar eficiente) pentru a-i obține.

Captură de ecran din 2016.07.24 la 23.05.04.png

Contează părerea criticilor?

Acum că am stabilit că părerea publicului contează, dar este într-un mare declin, cred că este momentul să aflăm ce crede Hollywoodul despre ce spun criticii de film.

Pentru asta, am să strâng informații de pe cel mai cunoscut astfel de site: RottenTomatoes.com

Captură de ecran din 2016.07.24 la 23.18.50.png

Surprinzător, observăm mai multă indulgență din partea criticilor! Și da, părerile lor par să conteze!

Este normal să fie așa. Criticii de film sunt considerați niște experți și au văzut mai multe filme decât noi, deci este firesc ca opiniile lor să conteze, nu?


Acum, să vedem ce note au oferit criticii celor mai profitabile filme din 2015:

Captură de ecran din 2016.07.24 la 23.39.27.png

Aici nu se stă chiar rău, dar nu este nici prea bine. Minimul este atins tot de Minions cu un rușinos 5.6/10. Cu toate acestea, când vine vorba de medie, constatăm din nou o scădere semnificativă (peste 10%).

Cu trecerea timpului, oamenii au la dispoziție tot mai multe „surse de cunoștință” și preferă să se informeze independent decât să urmeze păreri documentate.
O astfel de mentalitate este previzibilă în contextul social actual. Poate că denotă o oarecare aroganță și reprezintă o judecată greșită (fapt dovedit și de notele de pe IMDB), însă eu o văd ca pe o consecință subînțeleasă.

Captură de ecran din 2016.07.24 la 23.54.10.png


Contează genul filmului?

Probabil că ați observat că în ultimii ani s-au făcut tot mai multe filme cu supereroi. Acest lucru se datorează faptului că au făcut încasări tot mai mari.
Astfel de dragoste pentru un anumit gen de film se poate observa și în trecut. Pe atunci, oamenii aveau westernurile! Și nu doar americanii le iubeau. Chiar și românii umpleau sălile de cinema când erau aduse în țară. Nu doar că le plăcea acțiunea lor, ci mergeau să le vadă și pentru marile vedete care apăreau în ele.

Cu toate acestea, nu avem vreun western sau vreun film cu supereroi în lista celor mai profitabile filme ale tuturor timpurilor.

Captură de ecran din 2016.07.25 la 00.14.20.png

După cum se vede, cele mai iubite genuri sunt SF-ul și drama.

Presupun că SF-ul conduce datorită dorinței (sau poate necesității) de a evada din realitatea aceasta crudă din când în când.
Pe de altă parte, drama este adorată pentru abilitatea sa de a pune publicul în situații realiste și de a-ți da oportunitatea să simți emoțiile altcuiva.

Mă surprinde faptul că nu avem niciun film „pur” de acțiune pe aici.

Acum, să vedem care era situația în 2015:

Captură de ecran din 2016.07.25 la 00.32.55.png

Vă prezint mai sus chiar ceea ce sperăm să nu văd:

O imensă lipsă de diversitate.

SF-ul domină cu un surprinzător 50%, urmat de acțiune cu 30% și animație cu 20%.

Avem filmele pentru copii (animație), filmele pentru adulți (acțiune) și filmele pentru toată familia (SF). Preferințele publicului devin din ce în ce mai simple și dovedesc o nevoie tot mai mare de evadare din realitate.
Oare devine lumea tot mai tristă? Nu cred că vom putea să știm adevăratul răspuns curând, însă filmele pe care le văd aceștia mă fac să cred că da.


Contează originalitatea?

Trăim într-o eră în care francizele sunt extrem de populare. Aproape zilnic se anunță câte o continuare de film sau câte un remake, dar vor oamenii să vadă așa ceva sau preferă ceva original?

Dacă vorbim de filmele mai vechi, atunci este clar că oamenii preferă originalitatea. 10 din cele 10 filme pe care le-am luat în considerare sunt originale, însă când vine vorba de 2015, situația stă complet diferit.

Captură de ecran din 2016.07.25 la 00.48.08.png

Doar 20% din cele mai profitabile filme din 2015 sunt originale. Adică două filme originale în primele 10 din clasament!

Celelalte 8 filme sunt continuări ale altor filme. Culmea este că unul dintre cele două filme originale este inspirat dintr-o carte, deci practic există un singur film original. Acel film este Inside Out.

Ironic este faptul că acest film original (Inside Out) este și cel mai iubit dintre toate. Are 8.3/10 de la public și 9.8/10 de la critici, ceea ce îl plasează pe primul loc în listă.
Cu toate acestea, lumea continuă să încurajeze filmele neoriginale cu proprii lor bani.

Captură de ecran din 2016.07.25 la 01.41.19.png


Contează durata filmului?

Se spune că juriul Premiilor Oscar favorizează mereu filmele lungi, deci cred că ar fi interesant să aflăm dacă și publicul de rând are astfel de preferințe. Să începem cu filmele mai vechi:

Captură de ecran din 2016.07.25 la 01.13.30.png

60% dintre filme au o durată de peste două ore și jumătate. Cel mai lung dintre ele este Gone with the Wind, la 4 ore fără 2 minute, urmat de The Ten Commandments la 3 ore și 40 de minute.
Singurul film cu o durată mai scurtă de 90 de minute este Snow White and the Seven Dwarfs: un film de animație dedicat copiilor care nu au răbdare să se uite la un simplu ecran pentru prea mult timp.

Acum să vedem statisticile din 2015:

Captură de ecran din 2016.07.25 la 01.19.32.png

Nu avem vreun film mai lung de 2 ore și 30 de minute sau vreunul mai scurt de o oră și jumătate.

Durata medie a filmelor populare a scăzut cu mai bine de 30 de minute. Publicul are din ce în ce mai puțină răbdare, dar caută tot mai multă satisfacție de moment.


Concluzia

Chiar dacă ar fi foarte multe lucruri de spus despre ce se întâmplă în momentul de față cu industria cinematografică, prefer să îl las pe fiecare să tragă singur concluziile. Eu am pus la dispoziție aceste statistici sumare și sper că fiecare va învăța câte ceva din ele (pentru că sunt foarte multe de învățat).

96964620.jpg

În caz că ți-a plăcut acest articol și dorești să vezi chestii similare în viitor, tot ce trebuie să faci este să îl distribui pe niște rețele de socializare. În cazul în care este primit bine, s-ar putea să pregătesc o continuare în care analizez și alte aspecte ale unui film de succes. Îți mulțumesc!


Ce nu ne (mai) place la filmul românesc?

Când scrii despre filmele din Noul val al cinematografiei române, chiar și pe blog, există un risc. Dar haideți să luăm variantele la rând:

prima și cea mai riscantă – de care aminteam – este să provoci dezamăgire (sau chiar repulsie) publicului cinefil; a nu se uita că mă refer anume la blogul http://www.cefilmevad.eu, care are un public cultivat, cu acces la internet și filme premiate; deși mare consumator de cinema, nu înghite orice; rețineți această reacție, pentru că nu este cea mai rea – ea ocupă locul 2 în acest mini-top;

indiferența; după mine, asta este cea mai proastă reacție posibilă; ca în amor, atunci când te enervează celălalt, asta înseamnă totuși ceva – că mai sunt șanse, că nu ți-e tocmai indiferent; un public indiferent este, în proporție de 99%, pierdut;

un interes datorat implicării, într-un fel sau altul, în fenomen: oameni de teatru cu prieteni / colegi care joacă (și) în filme, scriitori, scenariști ș.a.m.d.

Acestea fiind spuse din scurt, deschid o listă cu reproșurile (chiar formale) aduse filmelor românești:

– primul este legat de sunet; toată lumea îl ridică și este unanim acceptat: sunetul din filmul românesc este prost de slab (sic!). Nu că n-am avea scule sau ingineri de sunet, poate că avem probleme la post-procesare, dar mai este un aspect ignorat de aproape toată lumea: nu (mai) avem actori de cinema. În condițiile în care se fac 15 filme pe an, din ce să trăiască și ei? Așa că regizorii lucrează cu materialul pe care-l au la dispoziție și recrutează dintre actorii de teatru. Care au dicție de teatru, nu de film.

– al doilea ține de mizerabilism; mergem la cinema îmbrăcați de stradă, și vrem să vedem povești frumoase, ori cel puțin frumos ambalate. Ne-am săturat să vedem cum actorii își mănâncă supa în maieu, ori în cămașa de lucru, după ce și-au pus haina pe cuier. Însă acest reproș ascunde și câtăva (nu multă) ipocrizie: uităm că oamenii sunt, totuși, oameni, și dincolo de hainele de duminică. Și refuzăm să ne punem întrebări ce țin de condiția noastră umană. Mergem la film să ne relaxăm și atât – să ne facem, ieftin, terapia la mall.

– al treia și nu neapărat cel din urmă (aștept reacții, pentru că nu am deschis discuția gratuit, așa, să mă aflu în treabă – ci cu un scop anume) ține, dincolo de castingul prost – nu e de ajuns să ai un actor / doi buni, dacă personajele secundare strică tot – de lipsa povestitorilor, a celor capabili să scrie în timp util (nu la 25 de ani după) scenarii care să surprindă realități. Iar în absența povestașului, riscăm să ne-ntoarcem la filmul ideologic, cu mesaj politic (politically correct) care ne asigură (doar) premii la festivaluri. A quoi bon?

Concurența – nu doar din Europa occidentală, și mă refer în principal la filmul franțuzesc – este mare chiar și în Europa centrală – spațiu căruia îi aparținem, odată cu mutarea blocului estic (respectiv a zonei-tampon) mai aproape de ruși, în Ucraina și Moldova de peste Prut – este redutabilă. Cinematografia poloneză (cu Ida, anul trecut) și cea maghiară (cu Saul fia, anul acesta) ne-au luat-o deja, înainte. Ca să nu mai vorbim de filmele lui Kusturica, să spuneți că răsucim cuțitul în rană!

Sigur, discuția poate suscita abordări mai profunde, dar nu este locul lor aici pe blog. Se poate vorbi despre componentă distopică a filmului românesc contemporan, despre educația deficitară (suntem încă atât de speriați / săraci, încât nu putem face ceea ce vrem ci doar ce trebuie), și drama chiuvetei din baie, dar scopul postării (unul constructiv) este de a deschide o listă a reproșurilor (pentru a le inventaria și apoi, eventual, investiga).

Ca pe o cutie a Pandorei – ca să folosim un clișeu grosier pentru cine n-a prins ideea! Vă rog să completați cea de-a doua listă, cu CE NU vă mai place la filmul românesc, nu DE CE nu? Ci de ce ANUME nu? This is the question 🙂  Articol preluat de aici.

 

The Cider House Rules (1999)

Multe nume grele în acest film tradus în română Legea pământului: regizorul Lasse Hallström remarcat prin clipurile formației ABBA, trece în cinematografie unde face What’s Eating Gilbert Grape (1993) și, după acest film, Chocolat (2000). Caine este unul din cei doi actori nominalizați la Oscar în fiecare decadă a perioadei 1960-2000 (celălalt fiind Jack Nicholson). În 2000, odată cu Oscarul pentru rol secundar din acest film, Michael Caine a fost ridicat de regina Elizabeth în rang de cavaler (CBE), ca recunoaștere a contribuției aduse cinematografiei britanice.

Un alt nume este John Irving, care a adaptat scenariul după romanul său din 1985, câștigând un premiu Oscar pentru aceasta. Câteva elemente autobiografice (tatăl natural lui Irving – un pilot doborât deasupra Burmei –  a supraviețuit) întăresc povestea care putea fi una coming-of-age, a maturizării lui Homer Wells (Tobey Maguire, aici înainte de Spiderman), dacă nu ar fi fost despre avort și, pe undeva, despre dragoste. Pentru că trei (dacă nu chiar patru) povești de dragoste împletesc acest film nominalizat la 7 Oscaruri: a doctorului Wilbur Larch (jucat foarte englezesc, adică reținut, de Caine) pentru orfanul Homer, a lui Homer pentru Candy (Charlize Theron), a lui Candy pentru Wally (Paul Rudd) și una din baraca negrilor, a lui Arthur (Delroy Lindo) pentru fiica sa Rose.

Această locație secundară (Cider House) care dă titlul filmului, după regulile scrise pe perete (pe care negrii nu știu să le citească) se transformă în povestea decisivă care îl întoarce pe Homer la destinul pregătit de tatăl său adoptiv, dr. Wilbur. Astfel că filmul se termină previzibil și, respectând tropii narativi ai poveștii de Hollywood, devine o ecranizare de succes, ca mai toate romanele lui John Irving.