Arhive pe etichete: filme de artă

Viciu inerent sau pizza cea de taină

Inherent Vice în regia  lui Paul Thomas Anderson, are o distribuție de excepție, cu: Joaquin Phoenix, Benicio Del Toro, Reese Witherspoon, Owen Wilson, Sasha Pieterse, Eric Roberts și Josh Brolin. Paul Thomas Anderson a reușit să compună o trilogie cultă, printr-o filmografie coerentă de o bogăție incredibilă prin intenție, tematică, context: prezentarea unei epoci în plină schimbare, convulsii și derută. Capodopera absolută There Will Be Blood”, ne implică puternic în atmosfera epocii de decădere a Westului (sălbatic?) american și apariția implacabilă a industrializării pe scară largă; în The Master”, după război, americanii se trezesc că devin cea mai mare putere economică din lume și se simt dezorientați, neadaptați mecanismului pe care nu-l pricep; și în fine, acest Inherent Vice”, la sfârșitul epocii hippies (Flower Power & Make Love, Not War!).

Prin tematica sa – criza identitară – filmul încearcă să prezinte extinderea stării de derută la nivelul societății, la nivelul unei întregi țări care a suferit atât de multe și rapide mutații de-a lungul istoriei. Destinele personale se derulează într-o manieră de asemenea, derutantă, într-o intrigă cu sub-intrigi nebuloase și alambicate, care prin individualizarea scenelor, personajelor – Joaquin Phoenix interpretându-l pe Larry „Doc” Sportello, un detectiv particular fumător de marijuana, și captând atenția de la bun început (chiar dacă, recunosc, pe mine nu mă fascinase acest actor) – ating scopul propus: deruta! Însă Viciul Inerent este unul dintre filmele în care nu poți să nu te lași sedus de atmosferă.

o-inherent-vice-facebook.jpg
În Inherent Vice personajele nu înțeleg schimbările care au loc în lumea care le fusese familiară: manipulările guvernamentale, expansionismul industrial, corupția la toate nivelurile, complexitatea lumii noi – care le invadează valorile puternice, simplitatea, frumusețea. Lumea hipioților însemnase celebrarea vieții cu ce avea mai pur și mai simplu: iubirea! 

Ideea predominantă aici este apariția și ascensiunea unor secte (Manson), a unor grupări extremiste care invadează vechea ordine, schimbând percepția asupra unei lumi aparent simple, pervertind-o  (scena de debut în care Doc nu mai înțelege schimbarea de atitudine a Shastei, cândva o femeie simplă, drăguță, acum făcând pe inabordabila și sofisticata femeie fatală). Se pune astfel în ecuație condiția și locul femeii într-o societate în care romantismul e desuet. Este femeia liberă sau e tot o sclavă sau un obiect de consum care se îmbracă, mănâncă, se comportă după cum cere trend-ul? Shasta îl manipulează și îl transformă pe Doc într-o brută (v. scena în care îi poruncește să facă cu ea sex rapid și dur).

Un film care prin scene ilariante, sub o aparentă lipsă de complexe, ascunde tragedia (perpetuă?) omenirii. Anderson a adaptat remarcabil romanul lui Thomas Pynchon, rămânând fidel stilului acestuia, digresiunile, multiplele intrigi și intriguțe care se cam ciocnesc într-un paradox insolit. Dar oare cine ar putea înțelege mai bine ce înseamnă o societate în derută decât spectatorii din România, cu exhibiționismul de doctorate contrafăcute, academia penitenciarelor, defilarea pițipoancelor și a celor cu bani fără număr?! Despre politicieni, numai de bine (are cine să-i înjure).

Decalog VIII

8Am reluat aseară vizionarea seriei Decalog, după o întrerupere de câteva zile cu ocazia premiilor Oscar. Nu regret că am revenit aici: a fost ca o gură de aer rece. Deja după primul sfert de oră mă durea pieptul. Un film cu buget mic, fără artificii și efecte, propune atâtea dileme morale încât ajung să cred că filmele americane, cu toată rețeta lor de succes, sunt făcute degeaba. Sau nu: un fel de intoxicare în masă.

Ultimul din serie, VII-le (cu Nu fura!) l-am văzut subtitrat în engleză și nu mi-a lăsat o impresie grozavă. Și nici acesta nu mi-a mai produs vreo revelație, spre deosebire de celelalte (primele) șase. Aveam așteptări foarte mari, poate și fiindcă Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău mi se pare o poruncă… oarecum desuetă în zilele noastre. Poate cea mai puțin respectată. Ne-am civilizat, nu mai ucidem, nu mai furăm, poate că și ne mințim mai puțin (mai ales pe noi înșine). Dar de bârfit ne bârfim la greu și ne mai și ponegrim, făr` să ne pese. Chiar și de bănuim că viitorul cuiva poate fi oarecum influențat de două vorbe aruncate de noi, ne oprim? Eram curios să văd ce poate scoate regizorul de aici, prin ce diferă porunca asta de: Să nu minți?

dekalog-viiiBlocul cu 10 etaje este prea puțin prezent în acest film, sărăcăcios și ca personaje. Două femei (față de care blondele poloneze cu care mă obișnuise regizorul par acum fascinante) se reîntâlnesc: o respectabilă profesoară de etică de la facultatea din Varșovia, autoare, și traducătoarea sa evreică. Povestea se bazează pe un fapt real din viața jurnalistei Hanna Krall, prietenă a cineaștilor polonezi. Deducem din discuții că s-au mai întâlnit la o vizită a profesoarei în Israel. Acum evreica îi întoarce vizita, nu fără intenție, se pare. Invitată în biroul prudentului (și exagerat de speriatului) director, ironizat de jurnalista evreică care poartă cu el un dialog în engleză, ca apoi să se exprime dezinvolt în poloneză, profesoara acceptă (puțină crispată) dorința musafirei de-a asista la o oră de curs.

Acolo se pun în discuție teme morale, cum este cea din Decalogul II: soțul bolnav de cancer cu soția gravidă cu amantul. Fapt care mă impresionează neplăcut, deși privisem celelalte trimiteri (prin personaje) cu simpatie. Apoi înțeleg și accept explicația profesoarei: este o situație reală, ceva ce s-a întâmplat chiar aici, în blocul nostru.

Interesant bloc! comentează ziarista. Și cam aceasta a fost singura replică de reținut. Plus senzația neplăcută de nuditate, că toată lumea știe de povestea celor doi soți, din moment ce a ajuns deja temă printre studenți. De revăzut doar finalul ambiguu, cum că toate s-ar fi spus, și nu are rost să mai vorbim despre ele. Iar tot ce s-a întâmplat, se va mai întâmpla…

Mamele noastre, tații noștri

unsereTot în categoria filmelor de război, de data asta un film artistic: Unsere Mütter, unsere Vätter (2013). Povestea a cinci tineri care-și trăiesc viața cu intensitatea sentimentelelor care tocmai se înfiripă între ei, depășind cumva atrocitățile războiului, la fel ca și alte câteva milioane de germani din Berlinul anului 1941.

La petrecerea dinainte de spargerea găștii, ei își promit să  repete isprava la Crăciun, fără să aibă idee – și nici unul dintre noi nu poate avea – despre cum li se va schimba destinul. Poate cel mai bun film german despre al doilea război mondial, un scenariu realist, cam prea politically correct pentru gustul meu, dar filmat bine, cu detalii de parcă ești acolo, excelent jucat de tinerii actori care te lasă să te identifici cu personajele.

unsere-mtter-unsere-vter-52499df8c2133Eu unul cel puțin m-am cam săturat să văd în 2015 actori mai buni decât personajele pe care le joacă, ca și cum ar performa într-un teatru de provincie…

Urmărim un alt fel de istorie, din perspectiva învinșilor – care n-au fost prea învinși, până în cea de a doua parte – scrisă cu permisunea învingătorilor (obligatoria cenușă în cap) și difuzat în USA sub denumirea Generation War.

Dacă sunteți fanii genului, nu recomand să vă puneți în fața ecranului foarte târziu, pentru că are trei părți a câte o oră și jumătate fiecare – așa că n-o să fiți buni de nimic mâine la job.

La double vie de Véronique

ladoubleÎntr-o vineri seara, când veți avea dispoziția propice (pentru că nu merge între două seriale) merită să urmăriți The Double Life of Véronique, triplu laureat la Cannes, cu nominalizări și la premiile César și Golden Globes.

Filmată în Franța sub bagheta trioului de aur polonez Kieślowski (regie), Preisner (muzică) și Piesiewicz (scenariu), La double vie de Veronique (1991) este una dintre cele mai frumoase povești de dragoste transpuse pe ecran, o adevărată mostră de poezie cinematografică.

Încerc să dezvălui cât mai puțin: filmul arată viața a două femei, poloneza Weronika (Irène Jacob) și franțuzoaica Veronique (aceeași Irène Jacob, care are, de asemenea, o fetiță).

O dramă despre talent și dualitate, filmată în culori intense, fiind prima realizare postcomunistă a trio-ului polonez. Seamănă ca stil cu Amelie, pentru care cred ca a fost o sursă de inspirație. Pentru a evita detalii care să vă strice surpriza vizionării, mă limitez la această expunere, a părții de-nceput a filmului. Sper să vă placă, pentru a-l putea comenta împreună aici!

Decalog VI versus A short film about love

afis1Despre aceste filme ar mai fi multe de spus, dar nu vreau să stric nimănui surpriza vizionării lor. Aș fi preferat să am cu cine le comenta. Până una-alta, mai scap câteva impresii personale: acest al șaselea scurt-metraj din seria Decalog m-a fermecat la momentul vizionării dar… ceva mă întrista, pe măsură ce înțelegeam ce se întâmplă.

Dacă ai peste 40, nu poți să nu faci trimiteri la adolescența ta. Filmul are de toate, dar nu este despre dragoste, așa cum îl avertizează Magda pe Tomek (și pe privitor):

– Dragoste? Nu există asa ceva!

Pentru că oricât am privi aceste filme – despre amor – nu vedem nici un sărut…

Vedem cum absolut toate personajele se uită (ca și noi) printr-un obiectiv:

a-short-film-about-love1întâi Tomek,

 

 

 

apoi Magda:

The Decalogue Episode 6 magda spying

iar într-un final chiar și bătrâna mătușă adoptivă a tânărului spionează povestea lor de amor prin luneta furată și o trece prin sita proprie:

Sunt o femeie bătrână și nu-mi doresc prea multe, își justifică ea în fața Magdei toate minciunile pe care i le aruncă.

Vreau doar să stea cineva cu mine în casă…

Toată lumea este implicată în relații nepotrivite: Tomek o urmărește pe Magda, ea se joacă cu el, în vreme ce baba vrea să-l țină legat de fustele ei. Chiar și noi, spectatorii, ajungem să ne formăm preferințe, dar finalul nu ne aparține.

După cum diferă cele două finaluri (și luminile aruncate asupra unor cadre aproape identice), pare că scurt-metrajul prezintă povestea lui Tomek, în vreme ce filmul este despre drama Magdei. Două interpretări ale aceleiași povești, aș putea spune. Dacă n-aș ști că finalul primului aparține babei, iar al celuilalt, Ministerului.

angel

Oricât ar părea de exclusivistă povestea de amor, în film mai apare, pe lângă babă, încă un personaj – care seamănă cu Ștefan Hrușcă – de asemenea cu rol important în influențarea cursului acțiunii.

Amintesc la acest episod de el, pentru că până acum nu i-am găsit un nume: Îngerul.