Arhive pe etichete: Ethan Hawke

Ethan Hawke

gAm văzut interviul realizat de Cătălin Ștefănescu la Garantat 100% chiar după filmul Maudie (2016) în care Ethan Hawke a făcut un alt rol reușit. Răspunsurile actorului au fost cu efect întârziat, în sensul că s-au propagat pe toată perioada interviului.

Apropo de diferența între actoria de film care n-ar fi chiar același lucru cu actoria de teatru, actorul american a vorbit în primă fază despre naturalețe, despre cum e să joci firesc, astfel încât să nu pară că ai juca un rol, ca să amintească apoi, vorbind despre Denzel Washington, că acesta e un mare actor și în același timp un star de cinema.

Unii sunt actori foarte buni, iar alții pot fi staruri de cinema.

m2A arătat apoi cum este asta (a fi star de cinema) o altă meserie, una în care reziști la stres și ești capabil să iei cea mai bună decizie în timp scurt, să ai succes în condițiile în care toate privirile sunt ațintite asupra ta și orice detaliu (cum îți stă părul, de ce te-ai îmbrăcat așa) contează.

Cât despre Maudie (2016), a avut o parteneră pe măsură, o Sally Hawkins foarte naturală în rolul artistei folk  Maud Lewis, care a trăit în insulele canadiene Nova Scoția. Filmul regizat de irlandeza Aisling Walsh a primit o grămadă de premii la festivaluri și merită văzut pentru subiectul inspirat de un caz real, muzica extraordinară și jocul celor doi protagoniști.

Top 7 filme despre divorț

Filmele despre divorț ar putea fi constitui un subgen al filmului romantic – acelea cu final neașteptat. Alexandru Paleologu spunea că dragostea e o boală fără de care nu eşti sănătos, iar Tudor Mușatescu scria despre dragoste ca fiind, totuși, un sentiment:

„Bătăi de inimă pentru dureri de cap. Sentimentul care vine în galop şi dispare în vârful picioarelor.” Dacă vă amintiți, prin 2012 O.M.S. codifica dragostea ca boală psihică, înscriind-o sub numărul F63.9 în Registrul cu maladii al acestei organizaţii. Cum se vede în filme acest gen, cu final neașteptat? Genul nu este altceva decât o fereastră spre realitate, iar filmul, oricât ar fi de romanțios, are nevoie de intrigă pentru a-și dezvolta subiectul.

Amorul se aprinde atunci când opoziția e mai mare și pare că toată lumea îi stă în cale – precum în Romeo și Julieta. Azi însă, subiecții nu mai țin cont de familie, iar un astfel de subiect ar fi desuet. Nu mai poți arăta nici dulcegării: get a (motel) room! protestează spectatorii la un film cu prea multe pupături. Și adulterul este un subiect la fel plicticos: hei, voi n-ați auzit de divorț?  

Aceasta fiind realitatea, într-o societate în care celebrăm despărțirile amoroase (se fac petreceri de divorț, unele chiar mai reușite ca nunțile – așa am auzit) are sens și un top al filmelor pe acest subiect. Unul de actualitate.

Câteva filme care nu pot lipsi de aici sunt:

Kramer contra Kramer (1979) – un tată workahoolic (Dustin Hofmann), care după divorțul de soția sa (Meryl Streep) trebuie să lupte și pentru custodia copilului

Scene dintr-o căsnicie (1973) – filmul lui Ingmar Bergman care a dus la o creștere cu 50% a ratei divorțurilor în Suedia. Chiar dacă nu e considerat cel mai important al suedezului, ultimul film din cariera lui, Saraband (2003) e un sequel cu aceeași actori – Liv Uhlmann și Erland Josephson..

Toată lumea din familia noastră (2012) – un film recent al lui Radu Jude, completat excelent de Film pentru prieteni (2011) – un film cu buget mic, dar nu mai puțin important pe subiect

Before Midnight (2013) – al treilea film din seria Before al lui Linklater, despre care regizorul și actorii Ethan Hawke și Julie Deply au admis c-a avut drept referință, în faza de scenariu, Scenes from a Marriage.

Și ca să completăm un top5, recent-apărutul, candidatul la Oscar și comentatul 45 Years, în care răceala englezească pare sloi de gheață pe lângă intensitatea suedezilor Liv Uhlmann și Erland Josephson.

Un film din altă cultură este iranianul A Separation (2011), la musulmani copilul rămânând în familia tatălui după divorț.

Din alt gen par Iubirea durează trei ani regizat chiar de Beigbeder după romanul său L’amour dure trois ans și Enough Said (2013), ambele într-un registru ironic.

– în curs, aștept sugestii –

Born to be blue (2015) – unora le place drogul

 

Born To Be Blue poate fi colorat, întunecat sau dramatic, dar nu este un film biografic și nici documentar. Își ia propriile libertăți în ceea ce privește realitatea, preferând să desfacă în felii personalitatea lui Baker și să le împletească din nou, pentru a spune povestea unui artist care se zbate între suficiență și auto-distrugere.

Ca într-un soi de experiment, am evitat obișnuita căutare pe  Wikipedia, într-o încercare de a vedea dacă – neștiind nimic despre adevăratul Chet Baker –  vizualizarea acestui film mă va putea lumina. Filmul este interesant în sine, iar povestea lui ar fi fost convingătoare și dacă ar fi fost în totalitate fictivă.

Ethan Hawke dă viață pe ecran legendei jazz-ului Chet Baker, a cărui existență tumultoasă este recreată cu spirit și vervă. In 1950, Baker a fost unul dintre cei mai renumiți trompetiști din lume, contemporan cu Miles Davis și Dizzy Gillespie, atât ca pionier al scenei de jazz a Coastei de Vest, cât și ca simbol al tânărului nonconformist, un fel de James Dean al muzicii. Prin anii 60, el și-a dus cariera și viața personală în ruină din cauza îndelungatei perioade de dependență de heroină.

În inovatorul său film anti-biografic, regizorul Robert Budreau reușește să aducă de la zero viața lui Baker, dintr-un moment cheie, undeva pe la mijlocul anilor 60, în plin declin al carierei sale, când, cu dinții sparți de un traficant de droguri, luptă din greu să-și reorganizeze o revenire pe scena muzicală. Va zugrăvi pereții unui studio pentru bani în plus, va învăța să cânte la trompetă cu proteză dentară (una dintre imaginile memorabile din film este dâra de sânge care se scurge din trompetă), își va juca propriul rol într-un film,  toate acestea cu riscul de a ajunge bântuit de fantasmele din trecut.

3000_6816

În mare parte, este un experiment de succes. Filmul spune trei povești de dragoste: Baker îndrăgostit de muzică, de droguri și de Jane (Carmen Ejogo). El le dorește pe toate cu putere, nu înțelege efectul pe care fiecare din ele îl exercită asupra sa, dar știe că nu poate avea nici una dintre ele, fără a pierde o alta. Deoarece regizorul a ales să renunțe la unele adevăruri pentru a le înlocui cu ficțiuni seducătoare, filmul păstrează un sentiment de surpriză și de descoperire. Este o poveste care ne dezvăluie un om în mai multe straturi, mai degrabă decât să ne spună despre cineva ceea ce am putea ști deja.

Ethan Hawke a devenit un actor mult mai interesant odată cu înaintarea în varstă. Nerăbdarea pe care obișnuia s-o emane în rolurile sale a dispărut, lăsând în urmă un actor carismatic și convingător, aici într-un rol nesigur și vulnerabil. El virează de la patetic la simpatic, de la simpatic la neplăcut, dar ne face  să  simțim cel puțin o oarecare simpatie pentru trompetist. Îl privim empatic pe Baker cum își irosește darul muzical, cum își înstrăinează prietenii și susținătorii, și în cele din urmă  iubita devotată.

Muzica ajută filmul, una din plăcerile vizionării lui fiind plimbarea agale printre melodii, prezentate oarecum cronologic, parcă pentru a le interconecta. Born to be blue nu folosește nici una din înregistrările originale ale lui Baker, cu toate că vom recunoaște o mulțime de piese care îi aparțin. Trompetistul Kevin Turcotte interpretează cele mai multe melodii la trompetă. Există scene – cele în care Baker suferă dureri cumplite din cauza protezei dentare – în care Hawke însuși cântă la trompetă. El se ocupă de propria lui interpretare, reușind să captureze fragilitatea emoțională (și vocea) lui Baker. În scena finală, performanța mișcătoare a lui Hawke a  piesei  I’ve Never Been In Love Before este cu adevărat sfâșietoare. Cu siguranță, un film de ascultat în căști.

Ce mi-a placut cel mai mult la acest film a fost că nu se îneacă în explicații, așa cum filmele cu buget mare de la Hollywood tind să o facă în ultima vreme. Poate că datorită aspirațiilor sale mici, filmul sare direct în poveste, folosind clișee precum ”film în film” sau flashback-uri, reușind să ne facă să înțelegem întreaga trăire interioară a omului Baker.

Este mai mult o stare de spirit decât un film. Se poate ca acest Chet Baker să nu fie omul așa cum era în realitate, dar sigur este unul pe care ți-ai dori să îl cunoști mai bine.

The Purge: Nopțile Judecății

Chiar dacă a pornit ca o serie de filme de groază cu buget destul de mic, franciza The Purge a ajuns extrem de populară în ultimii ani. Probabil că atenția pe care a primit-o se datorează premisei interesante de la care pornește: cum ar fi dacă toate infrancțiunile, inclusiv crima, ar fi legale pentru 12 ore pe an?

Cu toate acestea, publicul a fost dezamăgit de primul film al trilogiei. Nici următoarele două filme nu s-au bucurat de o primire excelentă, însă lumea a fost puțin mai indulgentă față de ele.

r_.jpg

Lucrul cel mai interesant la această franciză este că a devenit din ce în ce mai bună. Pe site-ul Metacritic.com, primul film a primit 41 de puncte, al doilea 50 de puncte, iar al treilea 55 de puncte.

Desigur, niciunul dintre cele trei filme nu este considerat bun, însă ascensiunea unei francize este un fenomen rar în ziua de astăzi. De obicei, cel mai bun film al unei trilogii este primul. Există și excepții, dar nu cunosc vreun alt caz în care filmele unei serii populare să fie într-o astfel de progresie.

maxresdefault.jpg

Dar eu nu sunt aici să discut calitatea acestor filme. Fiecare poate să decidă pe cont propriu dacă sunt bune sau nu. Scopul meu este să văd de ce se află The Purge în această situație rară.

Ce face ca filmele acestei francize să devină din ce în ce mai bune?

Răspunsul este destul de simplu: schimbarea. Una dintre cele mai frecvente și cele mai grave greșeli făcute de seriile de film din ziua de astăzi este să nu facă loc diferitelor posibilități. The Purge nu face această greșeală. După primul film, universul rămâne complet deschis și se poate întâmpla absolut orice. La fel este și după al doilea. Mereu există mult loc pentru povești complet diferite.

Primul film The Purge ne vorbește despre un afacerist care face sisteme de securitate pentru locuințe. Din păcate, publicul n-a iubit acest film, deci a fost nevoie de o schimbare.

purge-3.JPG

Ca rezultat, al doilea film vorbește despre complet altceva: povestea unor oameni simpli care vor să supraviețuiască. Este un alt punct de vedere care a părut să fie mult mai iubit decât cel explorat în primul film.

maxresdefault-1.jpg

Ca totul să rămână fresh, franciza s-a reinventat din nou. A treia parte a ieșit în cinematografe. Aceasta ne vorbește despre o senatoare liberalistă care încearcă să supraviețuiască dar și să își apere interesele politice.

the-purge_wide-c0a1f40389f28dd89aa9b020a9ef598db0534e4e-s900-c85.jpg

Fiecare film The Purge vorbește despre altceva. Prin schimbarea personajelor și a claselor sociale pe care le abordează, aceasta a ajuns să fie o franciză de succes care continuă să își exploreze universul complex. Sunt sigur că s-ar putea face încă (cel puțin) cinci filme în continuarea acestora care să fie măcar la fel de bune.

Marile studiouri ar trebui să ia ca exemplu The Purge când se gândesc să facă un film cu supereroi în care să investească sute de milioane de dolari.

THE_PURGE_horror_sci_fi_thriller_dark_anarchy__3__2166x900.jpg

Nu doar cărțile din cărți se scriu – Before Sunset

before-sunsetBefore Sunset (2004) este ceea ce se cheamă un sequel pentru că duce mai departe evenimentele desfășurate într-un univers fictiv anterior, și aici vorbim de Before Sunrise (1995). Cum spuneam în comentariul filmului, preferința regizorului Richard Linklater pentru time-lapse nu a debutat cu Boyhood (2014), recompensat cu un premiu Oscar și 3 Globuri de aur. În această continuare, experimentul merge mai departe în sensul că are loc în timp real, adică durata poveștii (filmului) coincide cu durata evenimentelor povestite. Nici actorii nu mai sunt doar caractere ficționale. Filmările au loc în perioada divorțului actorului principal de Uma Thurmann, iar Julie Delpy compune două din piesele pe care le interpretează în film.

La 9 ani după primul Before, Linklater, Julie Delphy și Ethan Hawke (re)scriu împreună scenariul, actorii contribuind cu propriile dialoguri, scene și idei la povestea și caracterele imaginate de Linklater împreună cu Kim Krizan. Și-au creeat în acești ani propriul orizont de așteptare. Ethan Hawke recunoaște: Nu a fost ca și cum cineva ne-ar fi rugat să facem continuarea. Am făcut-o pur și simplu pentru că așa am vrut.

Astfel ia naștere una din puținele continuări care este la fel de bună, dacă nu chiar mai bună decât primul film. Celine dixit: Yeah, I think I’m always so much more happy with books and movies and stuff. I think I get more excited about well- done representations of life than life itself.