Arhive pe etichete: Ennio Morricone

Gala Globurilor, în reluare

Am visat spre dimineață un coșmar: mă uitam în reluare la Gala Globurilor de Aur și nu auzisem de nici un film, nu recunoșteam nici un actor. Am revăzut momentul de-nceput și m-am liniștit: gala prezentată de Ricky Gervais, deși plină de sketchuri, mi-a confirmat că Asociația presei străine la Hollywood și-a luat rolul în serios.

– Dacă veți câștiga în seara asta, amintiți-vă că nimănui nu-i pasă de premiul ăla cât vă pasă vouă. Să nu fiți lacrimogeni, își continua Gervais monologul.

Dar actrițele (și actorii), începând cu Kate Winslet (care a jucat excelent surprinderea), n-au ținut cont de el și și-au făcut numerele parodiindu-se sau autoitonizându-se. Exceptând derapajul cu Marțianul / film de comedie, care a avut o explicație = Ridley Scott, premiile au fost mai relaxate, având și rolul de a (re)compensa oameni care nu le-au primit (sau le-au primit cu multă vreme în urmă) de-a lungul unei cariere reușite, deși le meritau.

Mă refer la Ennio Morricone, Oscar Isaac, Christian Slater, Jon Hamm și Sylvester Stallone (ambii la al doilea premiu, acesta însă la sfârșitul unei serii/etape). Pentru că au fost cu toții de acord că Globurile reprezintă mai mult decât premii, semnale aruncate peste timp.

Fiecare generație de cinefili, spunea Tom Hanks, imitând / onorând poza lui Denzel, găsește artistul care definește epoca în care trăiesc. Odată cu recunoașterea numelui, e recunoscut și omul cu talentul și capacitatea nu doar de a ne capta atenția, ci și de a o revendica.

The H8ful Eight

M-am uitat la ultimul film al lui Tarantino recent, mirat că n-a luat decât un Glob. Siderat nu de film ori de scenariu, pentru că mă obișnuisem cu stilul ăsta de explorare a genurilor (din nou, western) încă de la Django Unchained.

Treaba e că și Tarantino se cam învățase cu el, chit că n-a recunoscut din prima, ba chiar a negat c-ar fi vorba de-un sequel. Abia ceva mai încolo, după ce-a lăsat bâta în baltă, realizând că personajele din Django nu intră în noua lui poveste (fiindcă au și personajele de ficțiune, mai ales după un film de succes, personalitatea lor), a recunoscut că ideea inițială venea din nuvela Django in White Hell. Adică un sequel, carevasăziq.

Așa că a luat-o de la-nceput, răscolind prin casete video și filme vechi cu cowboys și indieni. Adică nu, fără indieni, numai cowboys și evenual una bucată cow-woman, și i-a ieșit. Casete video și filme am văzut și noi, dar n-avem știința ‘mnealui de-a le-nghesui într-un film. Este acolo o linie subțire: câte clișee poate duce omul? Cinefil, necinefil sau necunoscut, care-i limita suportabilității? Cât durează pân-să te prinzi, ca la Django, că dialogurile alea banale, aparent clișeice, în care vorbele se leagă una de alta, ca zalele dintr-un lanț, fără vreo-ncercare de aluzie străvezie, sunt supra-realiste, totuși, că pică de-undeva din cer, ca zăpada pe deasupra personajelor înghesuite în trăsura cuminte – sau cuminți în trăsură?

hateful-eight

Prima ocheadă regizorală zace pe generic, scrisă cu fonturi faine, retro –the 8th film of Quentin Tarantino, The Hateful Eight – autoironie cât încape. De fapt, stabilisem că nu știm (noi) cât încape. Atâta doar că după fonturile western (parcă hand-made), cu numele actorilor – wow: Samuel L. Jackson, Kurt Russel, Jennifer Leigh, Tim Roooth – și după o cruce mare, admirativă, vin numele ălorlați, grămadă, cu fonturi comerciale din PC-ul meu și-al tău. După care vine o căruță – ultima spre Red Rock.

Este proiectat de vineri, 15 ianuarie, în cinematografe – unde merită văzut în formatul original de 70 mm, care nu intră în ecranele TV decât cu pierderi mari. Și-ar fi păcat să ratați experiența!