Arhive pe etichete: Damnation Tarr Bela

Kárhozat (1988)

Damnation este pentru regizorul Béla Tarr filmul care a marcat începerea, la mijlocul anilor 1980, colaborării sale cu scriitorul Laszlo Krasznahoraki, ale cărui lucrari vor sta și la baza următoarelor sale opere – Satan’s Tango (Satantango, 1994) si Werckmeister Harmonies (Werckmeister harmoniak, 2000).

d3„Damnare” marchează, de asemenea, definitivarea stilului vizual pentru care va fi cunoscut de aici înainte: o abordare fotografică specifică în alb / negru și secvențe lungi, în care obiectivul nu înaintează și nu se apropie de lumea și de ființele surprinse în cadru. Privind doar, nu putem aprofunda, ci – eventual – trece de la o scenă la alta, pare să susțină Tarr prin asta. Mișcarea predilectă a camerei de filmat dirijate de Gábor Medvigy este o glisare lentă de la stînga la dreapta și invers, completată eventual de bateri în retragere. Iar scopul său pare nu atât să vadă, cât să nu fie văzută – și, eventual, să nu disturbe personajele.

Locul de desfășurare al așa-zisei „acțiuni” este micul orășel maghiar, mai mult sat, cu personaje suspendate într-un mediu incert, între mic-burghez și proletar. Toți par să-și petreacă viața în baruri, când nu muncesc, pentru că altfel n-au altceva de făcut decât să privească (și să asculte) ploaia sau funicularul ducând cărbune. Livrarea vizuală a intrigii – sau a elementelor sale – pare mai importantă decât intriga în sine.

d0

Surpriza spectatorului este când protagoniștii încep să vorbească într-un mod poetic și abstract total improbabil, exprimând gânduri și sentimente pe care nu te-ai aștepta să le auzi în așa mediu social. Pe acest fundal incert și sordid, în care ai impresia că eroul îşi bea viaţa la biliard, se desfăşoară o imposibilă poveste de iubire – mai degrabă un triunghi (sau dreptunghi?) amoros pigmentat cu dialoguri scurte, dar pline de conţinut.

Cât despre final, homo homini lupus pare o vorbă frumoasă. De (re)văzut această dramă din anii `80, în așteptarea unui Palme d`Or de la Cannes despre care propriul regizor spunea, parafrazându-l pe Haneke, că atunci când vezi în ce hal a ajuns lumea asta, nu mai poți face dramă. Doar farsa o mai poate explica.