Arhive pe etichete: Corneliu Porumboiu

7 producători români în Spania, întâlnire cu Tudor Giurgiu

Castele filme în Spania? La mijloc de septembrie, ICR Madrid împreună cu Asociația Madrilenă a Audivizualului și Comunitatea Autonomă Madrid organizează o întâlnire între producătorii români de film cu omologi din Spania și Mexic, în cadrul „Ventana del Cine Madrileño”.

Din România participă 7 producători: Anamaria Antoci (4Proof Films), Alexandra Denisa Badea (42km Film), Iuliana Târnovețchi (Alien Film), Bogdan Crăciun (Libra Film), Liviu Săndulescu (Mandragora), Paul Negoescu (Papillon Film) și Ioana Drăghici (Home Made Film, Hi Film) și 7 proiectele cinematografice:

„Gomera”  – Corneliu Porumboiu, „At the Side of the Moon” – Tudor Giurgiu, „Never Let It Go” – Paul Negoescu, „Zavera” – Andrei Gruzsniczki, „Cărturan” – Liviu Săndulescu, „Otto Barbarul” – Ruxandra Ghițescu și „Shadow and Dream” – Hadrian Marcu.

apropierea2

Întâlnirea are scopul de a încuraja colaborarea și coproducțiile între Spania, Mexic și România (de remarcat doar 3 corespondențe în ambele tabere). În total sunt 21 de proiecte cinematografice propuse spre finanțare (7 de fiecare parte).

Aflat deja în Spania la filmări pentru cea mai recentă producție a sa, inspirată de romanul Apropierea (scris de Marin Mălaicu-Hondrari), regizorul Tudor Giurgiu va împărtăși celor prezenți din experiența sa cu producători spanioli, iar Dorina Oargă va vorbi invitaților din Spania și Mexic despre Festivalul Internațional de Film Transilvania.

Cu Ilegitim, filmul de nou (festi)val al cinemaului românesc se întoarce

Toate familiile fericite sunt la fel; dar fiecare familie nefericită, este nefericită în felul ei. (Tolstoi, Anna Karenina). Dintre toate, familia Anghelescu reușește să ducă nefericirea celor românești înapoi, de la drama chiuvetei din bucătărie la cea a chiuvetei din baie. Prezentat ca o victorie a cinematografiei noastre la Berlin, filmul lui Adrian Sitaru este de fapt unul ultra-low-budget care își propune să scoată puțin dintr-o temă complicată. Cronicile de întâmpinare franțuzești (Le Figaro) îl remarcă tocmai din acest motiv – cum că nu ar pica în greșeala unui film tezist, care să-și judece personajele. Tema, deși provocatoare, este tratată însă superficial și, în loc să fie explorată, are parte doar de complicații gratuite.

Personajele, de asemenea, sunt insuficient conturate. Cu excepția actorului-fetiș al lui Sitaru (Titieni, care se joacă din ce în ce mai bine pe sine însuși), a actriței principale (Alina Grigore) și a fratelui mai mare (interpretat de Bogdan Albulescu), ceilalți distonează în așa manieră încât se vede de la o poștă că sunt începători. Poate Robi Urs (interpretul lui Romeo) să fi fost excepția ce confirmă regula: dacă rolul său complicat în cuplul gemenilor nu presupunea o afinitate specială cu personajul Sashei, de care nu reușește, în acest context, să se achite.

Încă de anul trecut, după Ursul de Argint câștigat de Aferim!, o hipsterizare big-budget a istoriei, se prefigura eșuarea filmului românesc de nou val pe la Berlin. Iar Ilegitim nu face decât să confirme: indiferent de regizor, majoritatea filmelor noaste sunt o construcție sinuoasă, aproape chinuită, a scenei de final. Stau mărturie Marți, după Crăciun (a cărei explozie dinspre final este totuși prima în top), Aferim!, Comoara, Un etaj mai jos și ultimul, chiar Ilegitim – care putea începe foarte bine cu scena camerei de așteptare de la ginecologie (singura reușită). Peste tot, aceeași construcție narativă liniară – aici, e drept, încercând o idee de ciclicitate, care salvează întrucâtva finalul.

Ținând cont de bugetul redus și (lipsa de) experiența actorilor, rezultatul este, totuși, unul acceptabil. Ar fi exagerat însă a-l considera un film artistic ori unul „de artă”. Singurul său merit este că marchează limitele unei formule, chiar dacă ea pare (încă) una câștigătoare.

 

Comoara și umbrela premiilor

N-am putut să nu mă bucur, chiar dacă m-a dezamăgit premiul luat de Porumboiu la Cannes. Un certain talent? După ce ai dat Camera dOr, FIPRESCI și premiul juriului în secțiunea Un certain regard, ce mai era de „privit” la încă tânărul nostru regizor? Comoara nu iese în evidență la festival, ci pe HBO, printre alte filme comerciale. Mai ales finalul!

Am mers la proiecția din Piața Unirii cu entuziasm. Cu grabă chiar, că eram și puțin în întârziere, iar orașul aglomerat. Să-l văd pe Toma Cuzin cu băiatul său într-un film, interesant, nu? Ori să văd măcar un film de autor, dacă nu unul care-a și luat premiul pe care geniul regizorului nostru îl merită. Cerul se făcuse roșiatic aproape de ora filmului. Vremea părea și nu prea, propice vizionării unui film în aer liber. În stânga Pieței, dinspre Catedrala Sfântul Mihail, deasupra lui Mattia Corvinul, se aduna un nor cenușiu, iar aerul mirosea a ploaie.

– Vizionare plăcută! ne urează speaker-ul care anunță prezența regizorului și a echipei sale la/după proiecție, când vor putea răspunde întrebărilor publicului.

– Să sperăm că ne va permite vremea, se încheie micul discurs.

Primele scene sunt așa cum le știam din trailer. Fără surprize – nici plăcute, nici neplăcute. Povestea se înfiripă încet. Dialogurile însă, deși plauzibile, lasă o impresie de mai-puțin-credibil. Care-o fi motivul? Soția lui Toma, în stil sec, pare singura ce intră bine în rol. Aproape la fel de bine ca și el, bineînțeles – dar la asta ne așteptam – doar e actorul principal. Da’ vecinul ăla, o fi fost luat și el din scara de bloc a lui Toma Cuzin? Da, bine, vorbește ca și cum ar fi avut tipografie. Numai că… mi-ar fi plăcut să fie Dragoș Bucur în dialogul ăla, parc-ar fi ieșit mai așa, ca-ntre băieți!

Haidi măi, nea Porumboiule, îți vine să-l rogi, fă-ne și nouă un pic cu ochiul! Nu, că nea Porumboiu e taică-său. El e de-al nostru, Cornel. Haide, măi Cornele! Provoacă-ne și tu un pic, n-om fi noi chiar cei mai buni spectatori, da’… totuși! Om fi mai proști, da’ mulți, vorba Lăpușneanului. Așa de mulți, că transpirația ori aburii de pe creiere adună norul care-l ochise pe Mattia, exact deasupra scaunelor de plastic, învelite – acum că tot s-a făcut mai cald – cu regăsitele păturici. Așa că n-am decât să plec la mașină ca să iau umbrela.

E cam departe parkingul din Cipariu, așa că traversez intersecția pe la clopot și bat tot Eroilor ca un looser pân-acolo. Cu dus și-ntors, îmi ia vreo 15 dacă nu chiar 20 de minute. Credeți c-am pierdut ceva din film? Poate cei de pe băncuțe să fi pierdut vreo scenă, când am trecut prin fața lor, că în piață toate scaunele erau ocupate. Cum era destul de cald față de alte seri, multe perechi urmăreau filmul de pe margine. Ce vreau să spun e că nimic din acțiunea filmului n-a pierdut prin plecarea mea (nici n-avea cum, că eu nu-s vecin cu Toma Cuzin), dar nici eu n-am pierdut nimic din șirul filmului, plecând după umbrela. Dacă mai era deschis la Vărzărie, puteam servi și o varză a la Cluj. La-ntoarcere, găsesc filmul curgând la fel de molcom ca și la plecare. Mă pot urca în el din mers, ca-ntr-o mocăniță. Da’ una de-aia molcomă, moldovenească…

Un film de cineast matur, remarcabil, oarecum – tocmai fiindcă nu este obligat să țină seama de convențiile de care un începător trebuie să se agațe, ca să nu rateze. Pe final, Corneliu Porumboiu își scoate geniul la rampă, cu o lentoare studiată. Și reușește nu doar să salveze întreg filmul, aproape stricat de jocul plicticos al unui personaj secundar; prin finalul ales, pregătit – spuneți-i cum vreți – reușește să facă filmul de premiu. Un certain talent!