Arhive pe etichete: Comoara

Cu Ilegitim, filmul de nou (festi)val al cinemaului românesc se întoarce

Toate familiile fericite sunt la fel; dar fiecare familie nefericită, este nefericită în felul ei. (Tolstoi, Anna Karenina). Dintre toate, familia Anghelescu reușește să ducă nefericirea celor românești înapoi, de la drama chiuvetei din bucătărie la cea a chiuvetei din baie. Prezentat ca o victorie a cinematografiei noastre la Berlin, filmul lui Adrian Sitaru este de fapt unul ultra-low-budget care își propune să scoată puțin dintr-o temă complicată. Cronicile de întâmpinare franțuzești (Le Figaro) îl remarcă tocmai din acest motiv – cum că nu ar pica în greșeala unui film tezist, care să-și judece personajele. Tema, deși provocatoare, este tratată însă superficial și, în loc să fie explorată, are parte doar de complicații gratuite.

Personajele, de asemenea, sunt insuficient conturate. Cu excepția actorului-fetiș al lui Sitaru (Titieni, care se joacă din ce în ce mai bine pe sine însuși), a actriței principale (Alina Grigore) și a fratelui mai mare (interpretat de Bogdan Albulescu), ceilalți distonează în așa manieră încât se vede de la o poștă că sunt începători. Poate Robi Urs (interpretul lui Romeo) să fi fost excepția ce confirmă regula: dacă rolul său complicat în cuplul gemenilor nu presupunea o afinitate specială cu personajul Sashei, de care nu reușește, în acest context, să se achite.

Încă de anul trecut, după Ursul de Argint câștigat de Aferim!, o hipsterizare big-budget a istoriei, se prefigura eșuarea filmului românesc de nou val pe la Berlin. Iar Ilegitim nu face decât să confirme: indiferent de regizor, majoritatea filmelor noaste sunt o construcție sinuoasă, aproape chinuită, a scenei de final. Stau mărturie Marți, după Crăciun (a cărei explozie dinspre final este totuși prima în top), Aferim!, Comoara, Un etaj mai jos și ultimul, chiar Ilegitim – care putea începe foarte bine cu scena camerei de așteptare de la ginecologie (singura reușită). Peste tot, aceeași construcție narativă liniară – aici, e drept, încercând o idee de ciclicitate, care salvează întrucâtva finalul.

Ținând cont de bugetul redus și (lipsa de) experiența actorilor, rezultatul este, totuși, unul acceptabil. Ar fi exagerat însă a-l considera un film artistic ori unul „de artă”. Singurul său merit este că marchează limitele unei formule, chiar dacă ea pare (încă) una câștigătoare.

 

Un etaj mai jos – o prezentare și două concluzii

Teodor Corban a prins un 2015 foarte bun, putând fi considerat revelația anului, alături de Toma Cuzin, partenerul său din Aferim. Dacă în oscilantul film al lui Radu Jude, care se pornise alături de Florin Lăzărescu în căutarea unei Madame Bovary dâmbovițene, dar a cotit-o spre corectitudine politică, ambii au reușit să salveze cât de cât impresia de hipsterizare a istoriei, la Cannes treaba a stat puțin diferit: Cuzin a beneficiat de finalul Comorii lui Porumboiu, trecându-și în palmares un film premiat, în vreme ce Un etaj mai jos s-a mulțumit c-o nominalizare în secțiunea Un certain regard, câștigând, ulterior, premii – la alte festivaluri.

Recomand acest thriller de bloc al lui Muntean, care merită urmărit pentru a vedea cum construiește trio-ul Alex Baciu, Radu Muntean & Răzvan Rădulescu un film antipolițist, ca și pentru subtilitățile psihologice revelate de jocul bun al actorilor: Oxana Moravec, Ionuț Bora, Maria Popistașu, Ioana Flora, Adrian Văncică, pe lângă Teodor Corban și Iulian Postelnicu.

Până la urmă un film bun, chiar dacă se cam joacă cu așteptările spectatorului. Care, după ce deslușește problema morală (ne lămurim că Sandu a auzit el ceva, dar nu are toate datele așa că nu se pripește cu vreo concluzie) se așteaptă la o reacție a celor implicați, la un deznodământ al poveștii (de tip clasic) pentru a rămâne, la final, cu o morală.

Ei bine, așa cum personajul (cum orice personaj, chiar și spectatorul) rezistă în felul său de a fi, adică nu se lasă convins ușor să iasă din ale sale, la fel rezistă și scenariul – și odată cu el, și filmul – în a nu livra soluții. Se rezumă la a ridica un tip de întrebare (cum de am ajuns așa individualiști și de ce reacționăm așa: nereacționând), mai mult filosofică decât practică, la a fi un film despre dubla natura morală / individuală a omului, și nu unul moralist.