Arhive pe etichete: Come and See

The Ascent – o capodoperă rusească

Realizat în Rusia sovietică, într-un moment de maxim al comunismului, Voskhozhdenie (1977) este o analiză complexă a două personaje diametral opuse. Nu este un film de propagandă, pentru că nu există nici o fărâmă de trimitere la mama Rusie sau la gloria armatei roșii pe parcursul său. Acest aspect – și nu numai acesta – este unul din meritele filmului, în care, precum și în alte filme rusești, The Cranes are Flying sau Come and See, regizoarea Larisa Shepitko face dovada unei cinematografii sovietice desprinse deja de dogmatismul comunist, încumetându-se într-o odisee a explorării valorilor umane.

the-ascent1

Povestea urmărește evoluția a două personaje, undeva în Belarusul ocupat de naziști. După scurta introducere a taberei de refugiați care fug de naziști prin pădure, cei doi (Stonikov și Kolia) sunt desemnați de lider să plece după provizii pentru tabără. Atmosfera generală a filmului are o tentă dostoievskiană, replicile dintre personaje sunt completate de cadrele expresiei faciale, un truc prin care emoția este portretată într-o formă pură, de mare impact.

Drumul lor este anevoios, nu din pricina zăpezii ci din cauza faptului că în permanență merg cu teama de a nu fi depistați de naziști. În ciuda măsurilor de precauție sunt găsiți de o patrulă de naziști. În schimbul de focuri Stonikov (Boris Plotnikov) este atins de un glonț în picior; nevrând să cadă viu pe mâna nemților decide să se sinucidă, dar Kolia (Vladimir Gostyukhin)revine și-l târăște prin zăpadă. Aici sunt niște cadre ce mi-au amintit de The Revenant – nu e singurul film care a dus la extrem supraviețuirea. cei doi se târându-se prin zăpadă în gerul din miezul iernii. Filmând în natură, fără efecte speciale, Larisa Shepitko își pune actorii la încercări dificile, dar realiste și cu efecte impresionante.

Pe parcursul acțiunii ancorate în albul iernii, asistăm la trăirile lui Stonikov – care își acceptă timpuriu moartea, într-o scenă cu un copac având crengile acoperite cu zăpadă; în acest timp camera rulează încet spre fața sa, iar în ochii săi ficși dezvăluie doar goliciune. Aceste secvențe revin, Stonikov fiind tot mai aproape de moarte dar acceptând că nu își poate schimba soarta; preferă să iasă din scenă cu capul sus, iar pentru el viața nu mai înseamnă nimic. Rămas fidel propriei moralități, Stonikov merge de bunăvoie, precum mielul la sacrificiu, către locul unde-și va găsi sfârșitul.

La capătul opus, camaradul său reprezintă firea omenească pusă în fața necruțătorului sfârșit. Teama de moarte este atât de înfiptă în mintea sa încât își imaginează de câteva ori cum va fi împușcat de naziști. Instinctul de conservare îl face să-și ia un nume fals, apoi să-și trădeze prietenul, iar în ultimă fază să jure credință inamicului. Această evoluție de la un camarad de război, patriot și tovarăș, până la înfățișarea sa ca un Iuda trădător, face un portret al disperării, al dorinței de a trăi, toate acestea în contrast cu albul orbitor al iernii.

La apogeul existenței sale pline de trădări și scârbit de el însuși, acesta decide să-și ia viața, dar ironia face ca această încercare să nu-i reușească, rămânând pentru tot restul vieții cu disprețul față de sine. “Pedeapsa cu moartea pentru omor este o pedeapsă de o mie de ori mai grea decît însăşi crima de omor. Omorul pe baza unei sentinţe de condamnare la moarte este infinit mai groaznic decît omorul tîlhăresc.” – fragment din conversația Prințului Mîșkin, din Idiotul lui Dostoievski

Un alt aspect relevant este corelația dintre Iisus – mântuitorul, și Iuda – trădătorul, asupra căreia filmul face trimitere prin cele două personaje. Pe parcursul filmului Stonikov este aureolat de mister – mereu deprins de realitate, văzând dincolo de aparențe. Kolia este frivol, hain și șovăielnic – el caută mereu subterfugii ca să evite pedeapsa. După ce are lor execuția lui Stonikov, femeile satului îl blamează pe Kolia numindu-l Iuda. The Ascent poate fi văzut ca o poezie prin care Larisa Shepitko sondează condiția umană.

13122890_617498325082865_481970332901474395_o

 

Vino să vezi

Idi i smotri (vino și privește în limba rusă) (1985) este ultimul film al lui Elem Klimov iar titlul filmului nu se referă la acțiune sau la povestea personajelor ci este un titlu chiar pentru tine, cel care acum citești aceste rânduri. Ție îți spune ”Vino și privește! Și, mai ales, ține minte!”. Dar înainte să îl vezi, citește ce e mai jos.

În numai 2-3 ani, ocupația germană din Bielorusia în timpul celui de-al doilea război mondial, a însemnat masacrarea unui sfert din totalul populației și ștergerea de pe fața pământului a câtorva mii de localități. În mod organizat și strategic, câteva divizii SS, susținute de divizii de motorizate, au distrus sistematic mii de sate și le-au ucis locuitorii. Științific, cu metodă. Rapoartele SS (destul de corect întocmite la fața locului) au documentat procedura de exterminare totală a populației în peste 600 de sate. Prin diverse metode: împușcare, ardere de vii, cu grenade de mână etc. Existau criterii și strategii clare.

Dacă o familie avea în casă mai multe paltoane decât oamenii care se aflau acolo, întreaga familie era bănuită că este colaboratoare a partizanilor. Și era ucisă. La fel și restul satului.

Dacă dintr-un sat lipseau bărbați fără să existe un motiv clar pentru aceasta sau dacă, dimpotrivă, apăreau străini în sat, atunci întreaga familie bănuită era exterminată. Și restul satului. Iar clădirile erau arse. Dacă se afla că cineva are o pușcă, atunci familia aceluia era ucisă. Și satul. Și toate casele arse.

Idi i smotri (”Vino si privește” în limba rusă) este un film despre Belorusia anului 1943, perioada în care masacrele au fost la apogeu. Este un film extrem de bine documentat (denumirile satelor sunt corecte, metodele de masacrare din film sunt cele descrise de către rapoartele Batalionului Dirlewanger â, chiar cel care apare și în film).

Însă filmul nu este doar bine documentat și exact ci este și intens simbolic. Copilăria în timpul războiului, joaca de-a eroii, vina (eroul crede că întregul său sat a fost ucis din cauza lui și sentimentul de vinovăție, cel pe care numai copiii îl pot avea la o asemenea intensitate, îl surzește și-l înnebunește), frica, ura, lașitatea – prin toate acestea trece un copil care pleacă la război în glumă dar care apoi îi fracturează viața, îl îmbătrânește și îi transformă hidos fața.

O să vedeți o mulțime de simboluri (să nu vă întrebați, de exemplu, ce e cu barza aceea cu aripa ruptă care îi însoțește pe copii; m-am chinuit eu sa aflu: se pare că până la urmă, barza este unul dintre animalele simbolice naționale ale Belorusiei si Letoniei), o să vedeți câteva scene filmate strălucit, veți avea câteva momente când veți uita să mai urmăriți acțiunea și nu veți băga de seama că personajele nu mai scot o vorbă de câteva minute bune.

Scena exploziilor urmate de un țiuit intens (da, după o explozie, îți țiuie urechile!) și de estomparea imaginii o să vă facă să vă puneți mâinile la urechi și să vă feriți ochii de pământul care zboară spre voi. Nu, nu e 3D, e doar un film foarte bine făcut.

Filmul este impresionant, este intens, te trece prin toate stările posibile de la bucurie, ironie, sarcasm până la dezgust și frică dar mai ales ură, o ură solidă, ca o cărămidă pe care o simți în coșul pieptului.

Însă nu te la lasă cu ura. În (probabil cea mai puțin reușită parte a lui) ultima parte, îți lasă un strop de speranță. Atunci când îți dai seama că băiatul care pleacă la război cu o pușcă nu o folosește de fapt niciodată. Și că dacă ar împușca ceva, ar împușca doar trecutul, destinul nu și oameni. Comparabil cu Fires on the Plain al lui Ichikawa dar și cu marile filme rusești. Și incomparabil cu orice ați crezut că știți despre război.

Mergeți și-l vedeți. Și nu uitați. Asta vă spune Klimov în ultimul lui film.