Arhive pe etichete: Clint Eastwood

Jersey Boys (2014)

A trebuit să apară în 2005 un musical despre legendara trupă rock din anii ’60, „The Four Seasons”, iar acest musical – Jersey Boys – să facă (pe Broadway) carieră și să ia în 2006 un premiu Tony, ca să aflu și eu ce este un jukebox musical. În traducere mot-a-mot ar însemna tonomat, practic este un musical ori un film (de regulă ambele, în această ordine: dacă musicalul are succes pe Broadway va urma cu siguranță și un film).

Genul (filmic) a debutat în anii ’70 cu Elvis, ca să cunoască primul mare succes cu Buddy – The Buddy Holly Story, să crească în anii ’90 cu Saturday Night Fever (despre Bee Gees) și Mamma Mia (despre ABBA), și să explodeze în secolul XXI. După mine, este doar o modalitate de a folosi în coloana sonoră hiturile unei formații sau gen muzical. De regulă musicalurile marșează exclusiv pe aceste hituri, din povestea formației fiind schițate doar personajele, abia filmul care vine după el spune și povestea formării și eventual a destrămării și reunirii trupei.

Poate am generalizat, dar cam așa stă treaba în cazul musicalului și al filmului despre formația „The Four Seasons”. Apărut în 2005 pe muzică de Bob Gaudio și texte de Bob Crewe are un story (de Marshall Brickman) structurat în patru episoade, fiecare din perspectiva unui alt membru al trupei. Filmul regizat de Clint Eastwood un deceniu mai târziu, deși un succes de box-office, a fost întâmpinat de critici combinate, ratingul de 52% de pe Rotten Tomatoes fiind destul de sugestiv în acest sens.

După mine, pentru doi cvasi-necunoscuți, John Lloyd Young se descurcă bine în rolul lui Frankie Valli, la fel ca și Erich Bergen în cel al lui Bob Gaudio. Probabil criticile au fost atrase de Christopher Walken, al cărui rol de Don mafiot să fi ridicat mai multe așteptări. Un film până la urmă bun, la care m-am uitat (sau mai degrabă l-am ascultat) amuzat la început de vocile retro ale băieților din Jersey, pentru ca în final povestea să mă prindă.

 

Another Man, Another Chance

Nu știu de când n-am mai văzut un western, mai ales unul franțuzesc și romantic, cum se recomandă filmul regizat în 1977 de Claude Lelouch – un regizor francez dezavuat la debut în revista de profil Cahiers du Cinéma. Tipul nu s-a demoralizat și a continuat să toarne de atunci (1960) cel puțin câte un film pe an, pentru ca să fie reconsiderat de celebra revistă după al 7-lea – A Man and a Woman (1966) – cu care a luat un Palme d’Or și două Oscaruri. De critici foarte bune s-a bucurat și „Les Parisiens” primul său film din trilogia „Le Genre Humain”.

Cu James Caan și Geneviève Bujold în rolurile principale, Another.. nu este un western în sens clasic. Se pare că nu doar la noi prindeau în anii ’80 filme gen Profetul, aurul și ardelenii, iar francezii mai turnau și altceva în afară de ecranizări după Karl May. De fapt ce am prins noi (ca de obicei) era sfârșitul unui val, sau al genului numit spaghetti westerns. Acesta sunt filme cu cowboys regizate (inițial) de italieni și produse de către casele de producție europene pe bandă, în perioada 1959-1980. Cele mai cunoscute, care au și consacrat genul, sunt cele trei filme în regia lui Sergio Leone (Dollars Trilogy) cu Clint Eastwood în rolul principal – omul fără nume.

Un autre homme, une autre chance nu este neapărat un film mare, mai ales că transpune o rețeta testată anterior în Un homme et une femme (cu mare priză la publicîntr-un alt decor – westul sălbatic. Remarcabilă este subtilitatea cu care înfiripă o altă poveste, chiar dacă este una ratată. Nu mai avem parte de o poveste destinată să reușească, ci două fire epice, două (sau chiar patru) destine rupte brutal, aparent fără vreo șansă de-a se mai reînnoda vreodată. Protagoniștii se întâlnesc la școala copiilor și de aici încolo povestea explorează provocările la care sunt supuse cele două persoane bântuite încă de memoria foștilor iubiți/iubite.

Lelouch folosește aici un stil interesant, aproape de idiosincrazie, întorcându-se frecvent în timp, obligându-ne să trecem prin aceleași stări psihologice cu protagoniștii, ca să percepem întâmplările prin ochii lor. Astel că, deși unele scene ni se par confuze, abia după ce reușim să facem conexiunile, reușim să percepem câteva nuanțe extrem de sensibile ale suferinței. Cadrele lungi, cu puține tăieturi, ne țin aproape pas cu pas lipiți de personaje. Unele nu prea prind, cum ar fi lunga scenă a cursei dinainte de final. Dar atâta vreme cât povestea are loc într-un timp mai puțin grăbit, ele își au justificarea – temporizarea se potrivește mediului social în care se petrece „acțiunea”.