Arhive pe etichete: cinematografia maghiară

Ce nu ne (mai) place la filmul românesc?

Când scrii despre filmele din Noul val al cinematografiei române, chiar și pe blog, există un risc. Dar haideți să luăm variantele la rând:

prima și cea mai riscantă – de care aminteam – este să provoci dezamăgire (sau chiar repulsie) publicului cinefil; a nu se uita că mă refer anume la blogul http://www.cefilmevad.eu, care are un public cultivat, cu acces la internet și filme premiate; deși mare consumator de cinema, nu înghite orice; rețineți această reacție, pentru că nu este cea mai rea – ea ocupă locul 2 în acest mini-top;

indiferența; după mine, asta este cea mai proastă reacție posibilă; ca în amor, atunci când te enervează celălalt, asta înseamnă totuși ceva – că mai sunt șanse, că nu ți-e tocmai indiferent; un public indiferent este, în proporție de 99%, pierdut;

un interes datorat implicării, într-un fel sau altul, în fenomen: oameni de teatru cu prieteni / colegi care joacă (și) în filme, scriitori, scenariști ș.a.m.d.

Acestea fiind spuse din scurt, deschid o listă cu reproșurile (chiar formale) aduse filmelor românești:

– primul este legat de sunet; toată lumea îl ridică și este unanim acceptat: sunetul din filmul românesc este prost de slab (sic!). Nu că n-am avea scule sau ingineri de sunet, poate că avem probleme la post-procesare, dar mai este un aspect ignorat de aproape toată lumea: nu (mai) avem actori de cinema. În condițiile în care se fac 15 filme pe an, din ce să trăiască și ei? Așa că regizorii lucrează cu materialul pe care-l au la dispoziție și recrutează dintre actorii de teatru. Care au dicție de teatru, nu de film.

– al doilea ține de mizerabilism; mergem la cinema îmbrăcați de stradă, și vrem să vedem povești frumoase, ori cel puțin frumos ambalate. Ne-am săturat să vedem cum actorii își mănâncă supa în maieu, ori în cămașa de lucru, după ce și-au pus haina pe cuier. Însă acest reproș ascunde și câtăva (nu multă) ipocrizie: uităm că oamenii sunt, totuși, oameni, și dincolo de hainele de duminică. Și refuzăm să ne punem întrebări ce țin de condiția noastră umană. Mergem la film să ne relaxăm și atât – să ne facem, ieftin, terapia la mall.

– al treia și nu neapărat cel din urmă (aștept reacții, pentru că nu am deschis discuția gratuit, așa, să mă aflu în treabă – ci cu un scop anume) ține, dincolo de castingul prost – nu e de ajuns să ai un actor / doi buni, dacă personajele secundare strică tot – de lipsa povestitorilor, a celor capabili să scrie în timp util (nu la 25 de ani după) scenarii care să surprindă realități. Iar în absența povestașului, riscăm să ne-ntoarcem la filmul ideologic, cu mesaj politic (politically correct) care ne asigură (doar) premii la festivaluri. A quoi bon?

Concurența – nu doar din Europa occidentală, și mă refer în principal la filmul franțuzesc – este mare chiar și în Europa centrală – spațiu căruia îi aparținem, odată cu mutarea blocului estic (respectiv a zonei-tampon) mai aproape de ruși, în Ucraina și Moldova de peste Prut – este redutabilă. Cinematografia poloneză (cu Ida, anul trecut) și cea maghiară (cu Saul fia, anul acesta) ne-au luat-o deja, înainte. Ca să nu mai vorbim de filmele lui Kusturica, să spuneți că răsucim cuțitul în rană!

Sigur, discuția poate suscita abordări mai profunde, dar nu este locul lor aici pe blog. Se poate vorbi despre componentă distopică a filmului românesc contemporan, despre educația deficitară (suntem încă atât de speriați / săraci, încât nu putem face ceea ce vrem ci doar ce trebuie), și drama chiuvetei din baie, dar scopul postării (unul constructiv) este de a deschide o listă a reproșurilor (pentru a le inventaria și apoi, eventual, investiga).

Ca pe o cutie a Pandorei – ca să folosim un clișeu grosier pentru cine n-a prins ideea! Vă rog să completați cea de-a doua listă, cu CE NU vă mai place la filmul românesc, nu DE CE nu? Ci de ce ANUME nu? This is the question 🙂  Articol preluat de aici.

 

Saul fia (2015)

Cu excepția acestei afirmații a regizorului Pálfi György de la TIFF, nimic nu mă pregătise de contactul cu cinematografia lui Nemes László. Asemeni lui Florin Șerban, după câteva scurt-metraje, cineastul maghiar debutează în lung metraj din semi-anonimat (bine, dacă putem numi așa cariera începută cu studii de scenaristică și istorie, apoi asistent de regie la londoni férfi, al lui Tarr Béla) și, după studiile de regie de la New York, se întoarce la Paris unde dezvoltă scenariul lui Saul of Fia, ajungând cu el direct la Cannes.

Ca să mai forțez o asemănare cu Eu când vreau să fluier, fluier al lui Florin Șerban (ca reprezentant al deja-vechiului „Nou val” din cinematografia română), și acesta este tot un film de autor. Dacă Florin Șerban filmase ne-filmabilul, respectiv un scenariu (slab) dezvoltat de el împreună cu Mitulescu după o piesă bună (un text dramatizat deja chiar de autor) a Andreei Vălean, Nemes László își dezvoltă singur scriptul, pentru a putea filma… de-ne-filmatul.

Pentru că să privești (și să trăiești în același timp) acest film, împins de cameră odată cu personajul principal, e copleșitor. Nu doar fiindcă te face umil, ci este și o experiență de nedorit, nimănui, niciodată. O oroare pare și să privești, darămite să iei parte la ce s-a întâmplat. Înainte de a reda Q & A-ul actorului clujean Molnár Levente de după proiecția de gală, am să detaliez puțin tehnica de filmare, depărtându-mă de semnificațiile filmului.

Încep (și promit să continui la proxima ocazie) cu intrările celorlalți actori în cadru, care oferă parcă un moment de respiro. Spre deosebire de Marius Panduru, cameramanul maghiar Erdély Mátyás (colaborator al unui alt important regizor maghiar, Mundruczó) folosește adecvat suspansul dezvoltat de această tehnică de filmare, rafinată de frații Jean-Pierre şi Luc Dardenne în Le fils (2002).

– Sigur, răspunde Molnár întrebărilor din public (cum v-a influențat jocul actoricesc tehnica de filmare, care nu prea îți permite să privești spre cameră?), o astfel de mizanscenă te înghesuie puțin, nu poți să dansezi în cadru. Dar ca actor, trebuie să ignori camera, să faci ce ai de făcut: dacă ți se spune să privești acolo, privești, dacă nu – nu.

Unde/cum/cât au durat filmările? Undeva lângă Budapesta, s-a filmat pe peliculă, nu s-au tras mai mult de două duble pentru fiecare scenă, totul a durat 28 de zile.

Cum v-a influențat această experiență? Sunt un simplu om cu această profesie, care la bază este o meserie și vă spun că nu poţi funcţiona 24 de ore, 7 zile pe săptămână așa, ca actor. Nu îmi doresc să înnebunesc. Dimineața când mă spăl pe dinţi îmi place să ştiu că eu sunt doar un om – cu nevoile lui personale. Dar această întrebare se leagă cu prima, pentru că în acest film nu s-au folosit efecte vizuale, și acolo a fost munca unor oameni – trupurile goale fiind dansatori profesionişti – cu o smerenie incredibilă.

Totuși, cum m-a schimbat pe mine această experienţă? Nu am devenit Buda, să pot să dau idei despre cum să îţi păstrezi zenul, dar în toată nebunia și în tot vârtejul ăsta al cotidianului în care trăim, trebuie să facem cumva posibile mai multe momente de atenţie unul pentru celălalt, şi să avem grijă unul de celălalt. Dacă asta se poate traduce la un moment dat în faptul că m-am făcut mai bun, atunci sper că da, asta este o schimbare importantă.

Ca să închei această cronică de întâmpinare, apelez tot la cuvintele lui Molnár: „Fiul lui Saul este un film la care nu poţi ura publicului: Vizionare plăcută!”, dar este unul care trebuie văzut. De azi, și în cinematografele din România.