Arhive pe etichete: Cahiers du Cinema

Ce nu ne (mai) place la filmul românesc?

Când scrii despre filmele din Noul val al cinematografiei române, chiar și pe blog, există un risc. Dar haideți să luăm variantele la rând:

prima și cea mai riscantă – de care aminteam – este să provoci dezamăgire (sau chiar repulsie) publicului cinefil; a nu se uita că mă refer anume la blogul http://www.cefilmevad.eu, care are un public cultivat, cu acces la internet și filme premiate; deși mare consumator de cinema, nu înghite orice; rețineți această reacție, pentru că nu este cea mai rea – ea ocupă locul 2 în acest mini-top;

indiferența; după mine, asta este cea mai proastă reacție posibilă; ca în amor, atunci când te enervează celălalt, asta înseamnă totuși ceva – că mai sunt șanse, că nu ți-e tocmai indiferent; un public indiferent este, în proporție de 99%, pierdut;

un interes datorat implicării, într-un fel sau altul, în fenomen: oameni de teatru cu prieteni / colegi care joacă (și) în filme, scriitori, scenariști ș.a.m.d.

Acestea fiind spuse din scurt, deschid o listă cu reproșurile (chiar formale) aduse filmelor românești:

– primul este legat de sunet; toată lumea îl ridică și este unanim acceptat: sunetul din filmul românesc este prost de slab (sic!). Nu că n-am avea scule sau ingineri de sunet, poate că avem probleme la post-procesare, dar mai este un aspect ignorat de aproape toată lumea: nu (mai) avem actori de cinema. În condițiile în care se fac 15 filme pe an, din ce să trăiască și ei? Așa că regizorii lucrează cu materialul pe care-l au la dispoziție și recrutează dintre actorii de teatru. Care au dicție de teatru, nu de film.

– al doilea ține de mizerabilism; mergem la cinema îmbrăcați de stradă, și vrem să vedem povești frumoase, ori cel puțin frumos ambalate. Ne-am săturat să vedem cum actorii își mănâncă supa în maieu, ori în cămașa de lucru, după ce și-au pus haina pe cuier. Însă acest reproș ascunde și câtăva (nu multă) ipocrizie: uităm că oamenii sunt, totuși, oameni, și dincolo de hainele de duminică. Și refuzăm să ne punem întrebări ce țin de condiția noastră umană. Mergem la film să ne relaxăm și atât – să ne facem, ieftin, terapia la mall.

– al treia și nu neapărat cel din urmă (aștept reacții, pentru că nu am deschis discuția gratuit, așa, să mă aflu în treabă – ci cu un scop anume) ține, dincolo de castingul prost – nu e de ajuns să ai un actor / doi buni, dacă personajele secundare strică tot – de lipsa povestitorilor, a celor capabili să scrie în timp util (nu la 25 de ani după) scenarii care să surprindă realități. Iar în absența povestașului, riscăm să ne-ntoarcem la filmul ideologic, cu mesaj politic (politically correct) care ne asigură (doar) premii la festivaluri. A quoi bon?

Concurența – nu doar din Europa occidentală, și mă refer în principal la filmul franțuzesc – este mare chiar și în Europa centrală – spațiu căruia îi aparținem, odată cu mutarea blocului estic (respectiv a zonei-tampon) mai aproape de ruși, în Ucraina și Moldova de peste Prut – este redutabilă. Cinematografia poloneză (cu Ida, anul trecut) și cea maghiară (cu Saul fia, anul acesta) ne-au luat-o deja, înainte. Ca să nu mai vorbim de filmele lui Kusturica, să spuneți că răsucim cuțitul în rană!

Sigur, discuția poate suscita abordări mai profunde, dar nu este locul lor aici pe blog. Se poate vorbi despre componentă distopică a filmului românesc contemporan, despre educația deficitară (suntem încă atât de speriați / săraci, încât nu putem face ceea ce vrem ci doar ce trebuie), și drama chiuvetei din baie, dar scopul postării (unul constructiv) este de a deschide o listă a reproșurilor (pentru a le inventaria și apoi, eventual, investiga).

Ca pe o cutie a Pandorei – ca să folosim un clișeu grosier pentru cine n-a prins ideea! Vă rog să completați cea de-a doua listă, cu CE NU vă mai place la filmul românesc, nu DE CE nu? Ci de ce ANUME nu? This is the question 🙂  Articol preluat de aici.

 

Lumea filmului online și offline

Într-un interviu cu Joachim Lepastier, critic la revista franceză ”Cahiers du Cinema” Ionuț Mareș ridică, în publicația Metropolis, un subiect interesant: Există de câțiva ani deja o discuţie legată de internet și de înmulțirea blogurilor de cinema. În acest context, care credeţi că ar fi rolul criticului şi cum îşi păstrează el autoritatea? Internetul a schimbat multe lucruri, răspunde criticul francez.

Iniţial, criticul era primul spectator, cel care vedea filmul înaintea tuturor şi care spunea ce merită şi ce nu merită văzut. Evident, acum sunt oameni care postează pe Twitter în timpul proiecţiei lucruri despre subiect, primele păreri. Prin urmare, cred că presa tipărită are în prezent rolul de a lua distanță. Asta este cumva misiunea istorică a Cahiers du Cinema, de a identifica tendințe, de a pune în perspectivă. Eu am o istorie personală cu internetul, continuă Lepastier:

I-am întâlnit pe cei de la „Cahiers du Cinema” pentru că aveam un blog. Există multe bloguri, iar cei care scriu vor să posteze cât mai repede după sfârșitul unei proiecții. Eu am refuzat să fac asta. Era un blog de cinefil, meseria mea nu era cea de critic. Nu vedeam filmele la proiecțiile de presă, ci când intrau în cinematografe. Ceea ce mă interesa era să folosesc internetul ca un rezervor de imagini, să fac colaje de imagini. Dar nu era numai despre cinema, ci și despre arhitectură, pictură. Făceam legături între diverse epoci ale istoriei filmului, scriam despre lucruri legate de mizanscenă. Foloseam internetul ca un fel de memorie vizuală. Am lucrat mult așa. Și cred că în acest fel s-a dezvoltat intuitiv o gândire critică.

Aceeași problemă este reluată de Andrei Gorzo (care face distincție între critica jurnalistică și cea academică) pe pagina sa de facebook, dintr-un unghi de vedere ceva mai personal, legat de omagierea regretatului Alex. Leo Șerban: acesta „renunţase la critica de film cu cîţiva ani înainte de a muri”. Un motiv al renunțării lui, citat aprobator de Marius Chivu (de la a cărui mențiune pornește comentariul lui Gorzo, pe care îl citez integral până la concluzii), ar fi fost că în epoca Internetului, unde orice neavenit poate avea propria tribună de la care să vorbească, “reflecția specializată asupra filmelor”, “critica propriu-zisă”, ar fi fost pe cale de dispariție din spațiul public; în viitor, ea ar urma să nu mai supraviețuiască decît în spații academice, asemuite de Alex. Leo Șerban unor rezervații.

Poate ar merita ținut cont de faptul că, la vremea cînd îmbrățișase această poziție, Leo își încheia sau se pregătea să-și încheie socotelile nu doar cu critica de film, ci cu o bună parte din viața lui de pînă atunci. Merită ținut cont de acest fapt cu atît mai mult cu cît povestea asta cu Internetul care a alungat din spațiul public “critica propriu-zisă” nu e și n-a fost niciodată chiar așa. Departe de a-i închide definitiv în rezervația academică, Internetul e cel care le-a permis multor specialiști eminenți (exemplar e cazul lui David Bordwell) să iasă din “rezervație”, accesînd un public mai mare decît cel de care avuseseră parte pînă atunci. Tot Internetul le-a oferit tribune noi, vieți noi, unor teoreticieni și critici ca Michel Chion, Jonathan Rosenbaum și mulți alții, care activaseră decenii întregi în presa tradițională.

Și tot Internetul a consacrat numeroși autori care nu aveau și nu avuseseră nici patalama academică, nici vreo tribună în presa tradițională, dar care aveau lucruri valabile de spus. Sigur, numărul celor care au ceva util de spus pe Internet e incomparabil mai mic decît al celor care n-au, dar la fel stăteau lucrurile și cu deținătorii de tribune în presa tradițională – numărul celor care aveau ceva util de spus era infim pe lîngă al celorlalți. Și chiar și în cazurile în care accesul la o tribună se datora unor merite deosebite, pe lîngă merite mai fusese de obicei nevoie și de noroc – norocul unor întîlniri deschizătoare de uși, norocul de a fi persoana potrivită la locul potrivit.

În fine, ideea e că, pentru cine caută reflecție serioasă despre cinema, accesul la ea este azi mult mai simplu, iar oferta, incomparabil mai variată decît înainte de epoca Internetului. Sigur, cunoașterea altor limbi în afară de română – în special a englezei – e un mare avantaj. Dar nici dacă ne limităm la autorii români nu se poate spune că situația e mai rea în epoca Internetului decît în epoca tiparului. La cîte tribune din presa tradițională românească se făceau comentarii cinefile la fel de sofisticate ca pe blogul lui Cinesseur? Ce fac Andrei Șendrea și Irina Trocan (aceasta din urmă inclusiv pe platforme online internaționale, scrise în limba engleză, ca Fandor sau Photogenie), dacă nu „critică propriu-zisă”?

Și am vorbit doar de critică jurnalistică, nu de critică academică, la rîndul ei reprezentată performant de Christian Ferencz-Flatz sau – scriind în limba engleză – de Constantin Pârvulescu. Deci, contrar clișeului, “critica propriu-zisă”, reflecția serioasă despre cinema, nici n-a murit, nici nu s-a retras din spațiul public, nici pe plan internațional și nici măcar în România. Pe moarte (sau, în orice caz, în stare proastă) e doar funcția de cronicar-personalitate, înțeleasă ca poziție salariată la o publicație și ca avînd de-a face cu sfătuirea cititorilor-consumatori în privința produselor filmice de pe piață care merită o investiție de bani și timp. Asta, într-adevăr, s-a dus: a avea o voce cu personalitate nu mai înseamnă mare lucru – e plin Internetul de voci și de personalități; iar la nivelul de consumer advice, cronicarul nu poate rivaliza cu notele de pe IMDB, cu forumurile de discuții dedicate unui anumit film, gen etc. Înțeleasă așa, treaba e, într-adevăr, pe moarte. Numai că treaba criticului înseamnă mai mult de-atît. Și ea merge mai departe!

Și acum să tragem aer în piept, să ne lămurim ce-am frunzărit, și să concluzionăm blogurile de cinema sunt ok, spune criticul francez Lepastier, folosirea internetului ca memorie vizuală dezvoltându-i intuitiv o vedere critică. Funcția de cronicar-personalitate, asta e într-adevăr, pe moarte, conchide Andrei Gorzo.
_______________________________________________
Sunt mulți așa-zișii lideri de opinie și bloggeri invitați la premiera de gală a unui film, dar asta nici nu îmbunătățește promovarea și nici nu poate rivaliza, la nivel de consumer advice, cu notele de pe Imdb sau grupurile de discuții. Cumva, în acest top bloggerul pare să fi detronat criticul, aflat odinioară pe prima poziție. Dar blogurile de cinema sunt abia pe ultimul loc în acest clasament ad-hoc, cinefilul internautist (sic!) urmărind:
1. Nota filmului pe Imdb
2. Postările de pe Grupul de filme de pe Facebook din care face parte
 și abia apoi vreun
3. Blog, revistă on-line de cinema
ori, și mai rar, vreun site gen Cinemagia unde mai publică și cronicari avizați.
 _______________________________________________
De ce oare? Pentru că lumea caută răspunsuri rapide, nu articole lungi, ca acesta. Vreau să caut un film acum, să îmi comand instant un bilet on-line. Ce film văd? În primul rând, ce mi se oferă. Iar aici, Imdb-ul (conceput ca un brand al Amazon, care să accelereze – asemeni device-urilor gen Kindle, vânzarea de carte – vânzarea de filme pe DVD) și grupurile de facebook încurajează pirateria on-line. Ok, nu sunt din acel film, eu merg cu familia / prietenii la cinema. Care-i programul filmelor? Îl găsesc on-line; recomandări? Idem: Imdb, grupul de facebook, bloguri și site-uri bine organizate – locuri unde accesul la informație este mai facil!

Another Man, Another Chance

Nu știu de când n-am mai văzut un western, mai ales unul franțuzesc și romantic, cum se recomandă filmul regizat în 1977 de Claude Lelouch – un regizor francez dezavuat la debut în revista de profil Cahiers du Cinéma. Tipul nu s-a demoralizat și a continuat să toarne de atunci (1960) cel puțin câte un film pe an, pentru ca să fie reconsiderat de celebra revistă după al 7-lea – A Man and a Woman (1966) – cu care a luat un Palme d’Or și două Oscaruri. De critici foarte bune s-a bucurat și „Les Parisiens” primul său film din trilogia „Le Genre Humain”.

Cu James Caan și Geneviève Bujold în rolurile principale, Another.. nu este un western în sens clasic. Se pare că nu doar la noi prindeau în anii ’80 filme gen Profetul, aurul și ardelenii, iar francezii mai turnau și altceva în afară de ecranizări după Karl May. De fapt ce am prins noi (ca de obicei) era sfârșitul unui val, sau al genului numit spaghetti westerns. Acesta sunt filme cu cowboys regizate (inițial) de italieni și produse de către casele de producție europene pe bandă, în perioada 1959-1980. Cele mai cunoscute, care au și consacrat genul, sunt cele trei filme în regia lui Sergio Leone (Dollars Trilogy) cu Clint Eastwood în rolul principal – omul fără nume.

Un autre homme, une autre chance nu este neapărat un film mare, mai ales că transpune o rețeta testată anterior în Un homme et une femme (cu mare priză la publicîntr-un alt decor – westul sălbatic. Remarcabilă este subtilitatea cu care înfiripă o altă poveste, chiar dacă este una ratată. Nu mai avem parte de o poveste destinată să reușească, ci două fire epice, două (sau chiar patru) destine rupte brutal, aparent fără vreo șansă de-a se mai reînnoda vreodată. Protagoniștii se întâlnesc la școala copiilor și de aici încolo povestea explorează provocările la care sunt supuse cele două persoane bântuite încă de memoria foștilor iubiți/iubite.

Lelouch folosește aici un stil interesant, aproape de idiosincrazie, întorcându-se frecvent în timp, obligându-ne să trecem prin aceleași stări psihologice cu protagoniștii, ca să percepem întâmplările prin ochii lor. Astel că, deși unele scene ni se par confuze, abia după ce reușim să facem conexiunile, reușim să percepem câteva nuanțe extrem de sensibile ale suferinței. Cadrele lungi, cu puține tăieturi, ne țin aproape pas cu pas lipiți de personaje. Unele nu prea prind, cum ar fi lunga scenă a cursei dinainte de final. Dar atâta vreme cât povestea are loc într-un timp mai puțin grăbit, ele își au justificarea – temporizarea se potrivește mediului social în care se petrece „acțiunea”.

A VII-a pecete (1956)

Ingmar_Bergman_1957Al 19-lea lung-metraj al lui Bergman, regizor suedez angajat din 1943 la Svensk Filmindustri. Abia după zece ani în care toarnă 16 filme și mai multe spoturi publicitare, formându-și un stil propriu (cu influențe in expresionismul german și neorealismul italian) ajunge celebru cu Amurgul unui clovn (1953), filmul care marchează și începerea colaborării sale cu cameramanul Sven Nykvist.

Consacrarea internaţională i-o aduce Surâsul unei nopţi de vară (1955) pentru care este nominalizat la Palme d’Or-ul din 1956. Spre disperarea celor de la Cahiers du Cinema, care îşi consideră idolul umilit cu o răsplată minoră, primește Premiul pentru umor metaforic. Următorul său film, Fragii sălbatici (1957) este considerat unul dintre cele mai bune filme ale sale.

Peste un an, juriul condus de André Maurois îi va acorda Premiul Special pentru A şaptea pecete (1957), premiu împărţit cu Andrzej Wajda (pentru Generaţia). În acest film, turnat în doar 35 de zile, regăsim elemente din Fragii sălbatici (laptele proaspăt și fragii serviți cavalerului). Acțiunea filmului se încheagă greu, filmele sale din această perioadă fiind greu de urmărit de către publicul neavizat. Doar ca și cinefil poți găsi răbdarea necesară să aduni simbolurile răsfirate, ca s-ajungi să pricepi la final că totul a fost doar visul unui artist.

Povestea urmărește impactul ciumei, starea pesimistă rămasă în urma acestei epidemii care s-a instalat în Scandinavia secolului al XIV-lea. Întors din cruciadă, cavalerul Antonius Block (interpretat de hipnoticul Max von Sydow) îl caută pe Dumnezeu în scurtul răgaz al partidei de șah cu moartea. Din cele patru cupluri care apar în povestire, în final supraviețuiește doar cel al artiștilor, datorită capacității lui Jof (jucat de Nils Poppe) de a vedea ceea ce alții (inclusiv soția, interpretată de Bibi Andersson) iau drept închipuiri.