Arhive pe etichete: Bela Tarr

Saul fia (2015)

Cu excepția acestei afirmații a regizorului Pálfi György de la TIFF, nimic nu mă pregătise de contactul cu cinematografia lui Nemes László. Asemeni lui Florin Șerban, după câteva scurt-metraje, cineastul maghiar debutează în lung metraj din semi-anonimat (bine, dacă putem numi așa cariera începută cu studii de scenaristică și istorie, apoi asistent de regie la londoni férfi, al lui Tarr Béla) și, după studiile de regie de la New York, se întoarce la Paris unde dezvoltă scenariul lui Saul of Fia, ajungând cu el direct la Cannes.

Ca să mai forțez o asemănare cu Eu când vreau să fluier, fluier al lui Florin Șerban (ca reprezentant al deja-vechiului „Nou val” din cinematografia română), și acesta este tot un film de autor. Dacă Florin Șerban filmase ne-filmabilul, respectiv un scenariu (slab) dezvoltat de el împreună cu Mitulescu după o piesă bună (un text dramatizat deja chiar de autor) a Andreei Vălean, Nemes László își dezvoltă singur scriptul, pentru a putea filma… de-ne-filmatul.

Pentru că să privești (și să trăiești în același timp) acest film, împins de cameră odată cu personajul principal, e copleșitor. Nu doar fiindcă te face umil, ci este și o experiență de nedorit, nimănui, niciodată. O oroare pare și să privești, darămite să iei parte la ce s-a întâmplat. Înainte de a reda Q & A-ul actorului clujean Molnár Levente de după proiecția de gală, am să detaliez puțin tehnica de filmare, depărtându-mă de semnificațiile filmului.

Încep (și promit să continui la proxima ocazie) cu intrările celorlalți actori în cadru, care oferă parcă un moment de respiro. Spre deosebire de Marius Panduru, cameramanul maghiar Erdély Mátyás (colaborator al unui alt important regizor maghiar, Mundruczó) folosește adecvat suspansul dezvoltat de această tehnică de filmare, rafinată de frații Jean-Pierre şi Luc Dardenne în Le fils (2002).

– Sigur, răspunde Molnár întrebărilor din public (cum v-a influențat jocul actoricesc tehnica de filmare, care nu prea îți permite să privești spre cameră?), o astfel de mizanscenă te înghesuie puțin, nu poți să dansezi în cadru. Dar ca actor, trebuie să ignori camera, să faci ce ai de făcut: dacă ți se spune să privești acolo, privești, dacă nu – nu.

Unde/cum/cât au durat filmările? Undeva lângă Budapesta, s-a filmat pe peliculă, nu s-au tras mai mult de două duble pentru fiecare scenă, totul a durat 28 de zile.

Cum v-a influențat această experiență? Sunt un simplu om cu această profesie, care la bază este o meserie și vă spun că nu poţi funcţiona 24 de ore, 7 zile pe săptămână așa, ca actor. Nu îmi doresc să înnebunesc. Dimineața când mă spăl pe dinţi îmi place să ştiu că eu sunt doar un om – cu nevoile lui personale. Dar această întrebare se leagă cu prima, pentru că în acest film nu s-au folosit efecte vizuale, și acolo a fost munca unor oameni – trupurile goale fiind dansatori profesionişti – cu o smerenie incredibilă.

Totuși, cum m-a schimbat pe mine această experienţă? Nu am devenit Buda, să pot să dau idei despre cum să îţi păstrezi zenul, dar în toată nebunia și în tot vârtejul ăsta al cotidianului în care trăim, trebuie să facem cumva posibile mai multe momente de atenţie unul pentru celălalt, şi să avem grijă unul de celălalt. Dacă asta se poate traduce la un moment dat în faptul că m-am făcut mai bun, atunci sper că da, asta este o schimbare importantă.

Ca să închei această cronică de întâmpinare, apelez tot la cuvintele lui Molnár: „Fiul lui Saul este un film la care nu poţi ura publicului: Vizionare plăcută!”, dar este unul care trebuie văzut. De azi, și în cinematografele din România.

The turin horse

Cum am început să scriu și despre filme, să mai amintesc un regizor est-european, pentru fanii genului. Este vorba de „vecinul” Béla Tarr, că tot stau eu prin Kolozsvár. De fapt domnia sa e din Pécs, da` s-a mutat la Budapesta pe M6, că pe-acolo s-au mai făcut și autostrăzi, nu doar politică.

the_turin_horse_poster_by_iamyourfear-d4zvt3qFilmul despre care o să spun câte ceva azi este A torinói ló (2011), Calul din Torino sau The turin horse, dacă vreți să dați căutare după el pe internet. Veți avea nevoie pentru că are multe trimiteri: începe cu Nietzsche, legându-se de o întâmplare din viața filozofului german. Ni se spune cum că, aflat în voiaj la Torino, acesta asistă la un incident: un ciung își biciuia cu sălbăticie calul bătrân, care blocase circulația din stradă. Nietzsche se agață plângând de gâtul animalului, oprind cruzimea birjarului, care se pare că era maghiar – ceea ce aceptăm de dragul dialogului cu regizorul maghiar. Fiindcă un film este – nu? – un soi de dialog cu clișeele noastre. Regizorul vorbește (prin muzică și text) – noi ascultăm, el arată (prin imagini și cadre) – ce noi privim, el ne provoacă (prin jocul actorilor) – iar noi ar trebui cândva, să reacționăm.

Se știe că întâmplarea din 1889 generează – sau coincide cu – prima criză de nebunie a lui Nietzsche, care ar fi rostit: Mamă, am înnebunit! iar apoi a zăcut la pat până la moartea sa, în 1900. Ce nu se știe, încheie Béla Tarr introducerea, este ce s-a întâmplat cu calul.

The-Turin-Horse-457x300Și ne face să asistăm la viața birjarului de undeva de la periferie, într-o casă dărăpănană, în care șuieră vântul. Vă provoc să aveți răbdare să urmăriți secvențele alb-negru, până la scena cinei: fiica lui fierbe doi cartofi și îl cheamă la masă. Își mănâncă fiecare cartofii, și chinul cu dezbrăcatul-îmbrăcatul se repetă, până a doua zi, când omul vine iar de la lucru și…

turin2Ei bine, de aici vă las să vă chinuiți singuri, nu mai zic nimic: doar că eu am căscat ochii mari, mari de tot.

Documentându-mă apoi despre film, am descoperit o altă trimitere din cele de care aminteam la început.

turin3Este vorba de The potatoes eaters, primul tablou al lui Van Gogh, sau prima sa operă care „spune ceva”.

Ei bine, acest tablou a fost sursa de inspirație a regizorului și a directorului de imagine Fred Kelemen pentru film.

Ceea ce justifică multe din cadrele strâmte, fotografice, și aspirația lor de a exprima mai mult cu mai puțin.