Arhive pe etichete: Andrzej Wajda

La fidélité (2000)

Regizorul Andrzej Żuławski este considerat omonimul polonez al lui David Cronenberg. Un eșec comercial, Fideliy (2000), scris și regizat de el, este o interpretare contemporană a scrierii clasice franțuzești La Princesse de Clèves, atribută d-nei de La Fayette, precursoare a romanului psihologic.

f1Intriga filmului este identică (asta ca să facem o comparație) și totul începe cu mărturisirea unei infidelități: mama îi spune fiicei că ar vrea-o măritată, apoi îi povestește o aventură a sa din tinerețe. Fotografa Clèlia (Sophie Marceau, care primește Cabourg Romantic Film Festival Award pentru rolul jucat aici), vine la Paris ca să își ia în primire slujba la un tabloid de scandal. Libertină, ascultând totuși sfatul mamei sale, ea se implică într-o relație romantică cu Clève (Pascal Greggory) un serios editor de carte, în pragul logodnei. Cum e să-ți alegi soarta, iar apoi, imediat, să te îndrăgostești? O dilemă clasică.

Timp de peste o oră de film, Clèlia va trebui să reziste avansurilor lui Némo (Guillaume Canet) fotograful concurent de la servici, care o lasă cu gura căscată de la prima întâlnire. Filmat la Paris, Fidelity primește și premiul Golden Swann pentru regizorul Andrzej Zulawski (dispărut în acest an, la vârsta de 75). Muzica este compusă de către Andrzej Korzyński, un alt colaborator cu origini poloneze al lui Andrzej Wajda.

Walesa: Man of Hope (2013)

Walesa. Czlowiek z nadziei e altceva decât un omagiu adus de regizorul Andrzej Wajda președintelui mișcării Solidaritatea, Lech Walesa, câștigător al premiului Nobel pentru pace. Nu e doar un simplu biopic al unui uomo paradoxale, e și un liant de mândrie națională poloneză în filmul acesta, care are totuși mult peste cele două ingrediente. Sub pretextul unui interviu luat lui Walesa (jucat de Robert Wieckiewicz) de celebra jurnalistă Oriana Fallaci (Maria Rosaria Omaggio, în „ton” cu Wieckiewicz), avem ocazia să recapitulăm (și fără să vrem, să facem o analogie) ce a însemnat de fapt, reformarea comunismului din interior.
–––––––––––––––––––––––––
Mai mult decât punctarea evenimentelor istorice „așa cum au fost”, filmul reușește să le interfereze cu viețile oamenilor obișnuiți (superbă faza cu pruncul lui Walesa sugând de la pieptul milițiencei), pentru a le aduce în actualitate. Fiindcă toată povestea începută în decembrie 1970 la Gdansk aduce cu ce s-a întâmplat la Brașov abia în 87 și explică de ce noi suntem cu aproape două decenii în urma Poloniei. Chit că am fugit cu pași mari după Europa, ceea ce la noi s-a întâmplat în 89, la polaci începea în 2 iunie 1979. Chiar dacă până la alegerile libere au avut de parcurs un drum lung, măcar au reușit să pună Sindicatul „Solidaritatea” în locul Cooperativei „Munca în zadar”.
–––––––––––––––––––––––––
Dacă scenariul diferă, traseul și actorii sunt aceiași: încep muncitorii, intră în scenă cumva și intelectualii, se dezvoltă presa liberă, apar și minerii, se apelează la armată… Așa că apare, firesc, întrebarea: de ce nu putea să apară acest „film” și la noi? Iar răspunsul e, probabil, omul providențial. Noi, românii, am stat în așteptarea lui, în vreme ce polonezii au făcut greve, s-au mobilizat unii pe alții, l-au scos la un moment dat pe Walesa la înaintare, dar nu l-au lăsat singur și nici nu l-au idealizat. Omul pleca la grevă oarecum cu acordul nevestei (Agnieszka Grochowska, în rolul frumos al Danutei), nu înainte de a repara căruciorul. Iar solidaritatea funcționa în primul rând în familie, de la emoționantele scene cu ceasul și verigheta, la încurajările reciproce.
 –––––––––––––––––––––––––
Un rol bun face și antagonistul personal al lui Walesa, securistul Nawislak (Zbigniew Zamachowski, care a jucat și în filmele lui Kieslowski). Spuneam că Wajda reușește să toarne (cu sprijinul scenaristului Janusz Glowacki, revenit în cinema după patru decenii) multă mândrie poloneză aici, susținând, foarte convingător, că polonezii au fost cei care au pregătit scena pentru transformările din Est. Am încercat pe cât posibil să nu fac spoiler, dar nu mă pot abține să nu reproduc scurte aserțiuni ale lui Walesa din film, ca să vă conving să-l urmăriți (cu toate comparațiile mele, nu e despre politică):
 –––––––––––––––––––––––––
– Nu ești un bun politician?
– Sunt un electrician!
– Cine v-a învățat să vă reacționați în felul acesta?
– N-am citit multe cărți… adorm la pagina 5, dar am instincte bune, pot să mă descurc pe cont propriu; mi-am reparat de unul singur mașinile de spălat…

A VII-a pecete (1956)

Ingmar_Bergman_1957Al 19-lea lung-metraj al lui Bergman, regizor suedez angajat din 1943 la Svensk Filmindustri. Abia după zece ani în care toarnă 16 filme și mai multe spoturi publicitare, formându-și un stil propriu (cu influențe in expresionismul german și neorealismul italian) ajunge celebru cu Amurgul unui clovn (1953), filmul care marchează și începerea colaborării sale cu cameramanul Sven Nykvist.

Consacrarea internaţională i-o aduce Surâsul unei nopţi de vară (1955) pentru care este nominalizat la Palme d’Or-ul din 1956. Spre disperarea celor de la Cahiers du Cinema, care îşi consideră idolul umilit cu o răsplată minoră, primește Premiul pentru umor metaforic. Următorul său film, Fragii sălbatici (1957) este considerat unul dintre cele mai bune filme ale sale.

Peste un an, juriul condus de André Maurois îi va acorda Premiul Special pentru A şaptea pecete (1957), premiu împărţit cu Andrzej Wajda (pentru Generaţia). În acest film, turnat în doar 35 de zile, regăsim elemente din Fragii sălbatici (laptele proaspăt și fragii serviți cavalerului). Acțiunea filmului se încheagă greu, filmele sale din această perioadă fiind greu de urmărit de către publicul neavizat. Doar ca și cinefil poți găsi răbdarea necesară să aduni simbolurile răsfirate, ca s-ajungi să pricepi la final că totul a fost doar visul unui artist.

Povestea urmărește impactul ciumei, starea pesimistă rămasă în urma acestei epidemii care s-a instalat în Scandinavia secolului al XIV-lea. Întors din cruciadă, cavalerul Antonius Block (interpretat de hipnoticul Max von Sydow) îl caută pe Dumnezeu în scurtul răgaz al partidei de șah cu moartea. Din cele patru cupluri care apar în povestire, în final supraviețuiește doar cel al artiștilor, datorită capacității lui Jof (jucat de Nils Poppe) de a vedea ceea ce alții (inclusiv soția, interpretată de Bibi Andersson) iau drept închipuiri.