Arhive pe etichete: Andrew Haigh

45 Years (2015)

45 de ani intra anul trecut în selecția oficială a 3 mari festivaluri: Sundance, Toronto și Berlin (unde actorii principali au luat Urșii de argint), fiind nominalizat și la Oscarul pentru cel mai bun rol feminin pentru prestația Charlottei Rampling în rolul Kate.

Ceva mai devreme, Cătălin Pavel arăta ce nu este acest film. Am să încerc să spun ce am văzut eu că este – dincolo de reorganizarea afectivă a trecutului. Cred că povestea adaptată de Andrew Haigh nu s-a mai făcut, nu cu personaje de vârsta a III-a având probleme de cuplu specifice vârstei a II-a. M-a interesat în special prăbușirea măștii purtate de personajul feminin sub cuvintele personajului masculin Geoff (Catya mea, sper că nu vrei să ne apucăm iar de fumat/ nu, nu am să mă apuc de fumat).

Luni și marți dimineață, Kate are același ritual, doar lumina din ce în ce mai caldă contrastează cu răceala crescândă din cuplul de englezi formaliști. Apoi, cu trecerea zilelor (narațiunea prinde cinci zile dinaintea aniversării a 45 de ani de căsătorie), întreg filmul curge din perspectiva ei: vedem doar ce vede Kate, cum privirile mămoase aruncate asupra soțului se ascut, ascultăm ce-i spune lui Kate despre bărbați Lena (Geraldine James), prietena ei: Ei cedează mereu primii.

Chiar dacă mesajul din trecut ce determină intriga filmului dezvăluie o traumă a lui Geoff  (Tom Courtenay),  întrebările pe care ni le punem legat de aceasta sunt întrebările lui Kate: Cum era ea, blondă? Amintirile sunt ceea ce contează, nu-i așa? în vreme ce Geoff spune totul și de fapt, nimic.

45 Years

45 Years (2015) e un film discret și minimalist, în ciuda premisei senzaționaliste. În chiar primul minut al filmului, un bărbat care urmează să sărbătorească 45 de ani de căsnicie află de descoperirea în Elveția a trupului înghețat al iubitei lui din tinerețe, moarte pe munte. Miza filmului este și ea corectă, în pură tradiție a filmelor lui Bergman – reorganizarea afectivă a trecutului, ajustarea trudnică și îndelungată unul la celălalt într-un cuplu.

bergman.jpg

Lipsește însă intensitatea din Bergman (Scenes from a Marriage – foto sus), lipsesc dialogurile lui, iar vizual – rien à signaler. După primul minut nu prea mai există surprize (ceea ce poate nici nu e chiar așa rău), deși există sugestia că finalul previzibil e de fapt autoironic.

În fine, rolul principal masculin nu are nici pe departe puterea lui Trintignant din Amour (2012) al lui Haneke , sau măcar din filmele pe teme similare, minore poate, dar foarte vii, ale echipei Michell/Kureishi – Venus (2006), Le Week-End (2013).