Arhive pe etichete: Andreea Vălean

Saul fia – filmul și autorii săi

Am început în cronica de întâmpinare scrisă la ore târzii o comparație (puțin forțată) între regizorii Nemes László și Florin Șerban (ca reprezentant al deja-vechiului „Nou val” din cinematografia română). Puțin forțată, dar și incompletă afirmația cum că și Saul fia este tot un film de autor, asemeni lui Eu când vreau să fluier, fluier. Să-ncerc să dezvolt și să corectez. Spuneam că, dacă Florin Șerban filmase ne-filmabilul, respectiv un scenariu (slab) dezvoltat de el împreună cu Mitulescu după o piesă bună (un text dramatizat deja chiar de autor) a Andreei Vălean, Nemes László își dezvoltă singur scriptul, pentru a putea filma… de-ne-filmatul.

Spuneam „ne-filmabilul” în nota cărții Iuliei Popovici, Sfârșitul regiei, pe care o citesc acum (și despre care veți puteți afla mai multe pe Biblioteca de filme – pe măsură ce o parcurg). Andreeaa Vălean intrase ca autor de teatru pe scena autohtonă la începutul anilor 2000 odată cu grupul dramAcum, alături de regizorii Radu Apostol, Alexandru Berceanu și Gianina Cărbunariu. Teatrul independent, inspirat oarecum de autorul de film din cinematografia franceză, este (citez cu evidențieri din volumul amintit): „fie unul de text (de poveste, nu de actor), fie de grup, fie de autor, suportul dramaturgic fiind de multe ori un text original […] context în care se și dezvoltă figura creatorului de teatru”. Acestea fiind spuse, cred că am explicat termenul ne-filmabil, care evidenția originalitatea textului de pornire, de așa natură încât se pretează la o dramatizare făcută de chiar autorul său. Așa se explică, parțial, partea ratată de Florin Șerban în Eu când vreau să fluier, fluier. Scenariul, care se preta la o adaptare împreună, eventual, cu autoarea, nu cu Mitulescu (ajungând astfel nefilmabil, adică inegal ca nivel dramatic), dar probabil că aici ar fi intervenit un conflict de viziuni regizorale.

De ne-filmatul subiect al lui Nemes László reușește să depășească acest obiectiv ratat de cinematografia română, al filmului de autor. Deocamdată, Cristi Puiu rămâne singurul regizor capabil să identifice și să exploreze un subiect major, mai departe decât s-a mai făcut, fără a fi un simplu epigon – ori un val purtător de idei mai mult sau mai puțin originale. Nu contest originalitatea lui Porumboiu, ori calitatea unora ca Munteanu sau Jude – în creștere – dar nici un alt regizor român nu se apropie (încă) de profilul autorului așa cum o face Puiu; de aici, probabil, comparația făcută de Doru Pop între cei doi regizori (Puiu și Nemes) – ambii sunt autori de film.

 

Saul fia (2015)

Cu excepția acestei afirmații a regizorului Pálfi György de la TIFF, nimic nu mă pregătise de contactul cu cinematografia lui Nemes László. Asemeni lui Florin Șerban, după câteva scurt-metraje, cineastul maghiar debutează în lung metraj din semi-anonimat (bine, dacă putem numi așa cariera începută cu studii de scenaristică și istorie, apoi asistent de regie la londoni férfi, al lui Tarr Béla) și, după studiile de regie de la New York, se întoarce la Paris unde dezvoltă scenariul lui Saul of Fia, ajungând cu el direct la Cannes.

Ca să mai forțez o asemănare cu Eu când vreau să fluier, fluier al lui Florin Șerban (ca reprezentant al deja-vechiului „Nou val” din cinematografia română), și acesta este tot un film de autor. Dacă Florin Șerban filmase ne-filmabilul, respectiv un scenariu (slab) dezvoltat de el împreună cu Mitulescu după o piesă bună (un text dramatizat deja chiar de autor) a Andreei Vălean, Nemes László își dezvoltă singur scriptul, pentru a putea filma… de-ne-filmatul.

Pentru că să privești (și să trăiești în același timp) acest film, împins de cameră odată cu personajul principal, e copleșitor. Nu doar fiindcă te face umil, ci este și o experiență de nedorit, nimănui, niciodată. O oroare pare și să privești, darămite să iei parte la ce s-a întâmplat. Înainte de a reda Q & A-ul actorului clujean Molnár Levente de după proiecția de gală, am să detaliez puțin tehnica de filmare, depărtându-mă de semnificațiile filmului.

Încep (și promit să continui la proxima ocazie) cu intrările celorlalți actori în cadru, care oferă parcă un moment de respiro. Spre deosebire de Marius Panduru, cameramanul maghiar Erdély Mátyás (colaborator al unui alt important regizor maghiar, Mundruczó) folosește adecvat suspansul dezvoltat de această tehnică de filmare, rafinată de frații Jean-Pierre şi Luc Dardenne în Le fils (2002).

– Sigur, răspunde Molnár întrebărilor din public (cum v-a influențat jocul actoricesc tehnica de filmare, care nu prea îți permite să privești spre cameră?), o astfel de mizanscenă te înghesuie puțin, nu poți să dansezi în cadru. Dar ca actor, trebuie să ignori camera, să faci ce ai de făcut: dacă ți se spune să privești acolo, privești, dacă nu – nu.

Unde/cum/cât au durat filmările? Undeva lângă Budapesta, s-a filmat pe peliculă, nu s-au tras mai mult de două duble pentru fiecare scenă, totul a durat 28 de zile.

Cum v-a influențat această experiență? Sunt un simplu om cu această profesie, care la bază este o meserie și vă spun că nu poţi funcţiona 24 de ore, 7 zile pe săptămână așa, ca actor. Nu îmi doresc să înnebunesc. Dimineața când mă spăl pe dinţi îmi place să ştiu că eu sunt doar un om – cu nevoile lui personale. Dar această întrebare se leagă cu prima, pentru că în acest film nu s-au folosit efecte vizuale, și acolo a fost munca unor oameni – trupurile goale fiind dansatori profesionişti – cu o smerenie incredibilă.

Totuși, cum m-a schimbat pe mine această experienţă? Nu am devenit Buda, să pot să dau idei despre cum să îţi păstrezi zenul, dar în toată nebunia și în tot vârtejul ăsta al cotidianului în care trăim, trebuie să facem cumva posibile mai multe momente de atenţie unul pentru celălalt, şi să avem grijă unul de celălalt. Dacă asta se poate traduce la un moment dat în faptul că m-am făcut mai bun, atunci sper că da, asta este o schimbare importantă.

Ca să închei această cronică de întâmpinare, apelez tot la cuvintele lui Molnár: „Fiul lui Saul este un film la care nu poţi ura publicului: Vizionare plăcută!”, dar este unul care trebuie văzut. De azi, și în cinematografele din România.