Arhive pe categorii: Uncategorized

Dincoace de micul ecran

un fel de jurnal

Unul din motivele pentru care scriu pe blog este filmul și faptul că, odată cu criza sistemică, lumea marelui ecran pare a ne fi invadat lumea tot mai mică (redusă undeva la 15 inch). Singura noastră resursă prețioasă, în vreme ce resursele materiale se acumulează în contul unui cerc restrâns, tot ce ne-a mai rămas bun, este timpul. Și odată ce devenim posesorii unei cantități de timp, ca urmare a dificultății crescânde în a găsi un loc de muncă (mă refer la unul decent retribuit), a excluderii, în consecință, din societate, timpul nostru altădată majoritar reactiv se transformă în calupuri de timp reflectiv.

Acest fenomen are loc simultan cu revoluția digitală. Paradoxal, odată cu apariția mijloacelor digitale de copiere (și mai ales de difuzare în rețeaua internet) a unei producții cinematografice, are loc și o explozie a noilor-apariții cinematografice. Casele de filme par a nu-și fi ales bine momentul. Este vorba, pe ambele planuri, de o…

Vezi articolul original 479 de cuvinte mai mult

Ce s-a ales de „Solaris”-ul lui Stanislaw Lem?

În tinerețile mele am citit cartea „Solaris” (pe care o mai am) de-abia după ce văzusem în Ungaria filmul lui Tarkovski (care mă dăduse gata cu minunatul său Rubliov) și mi-am dat seama că romanul era mult mai bun decât filmul. De-abia peste vreo două decenii am revăzut filmul SF a lui Tarkovski (acum întelegându-l mai bine, subtitrat în românește ) și am recitit apoi cartea: tot Lem a avut câștig de cauză și așa…

Azi am vizionat ,,Solaris”-ul lui Soderbergh și m-a năucit cât de slab este – sau mi s-a părut? Nu doar că nu e în spiritul cărții (i-au fost deturnate prioritățile), dar și din punct de vedere al imaginației (în 2002? au trecut totuși 30 de ani de dezvoltare exponențială, sub aspect tehnologic !) De fapt, nici una din ecranizări nu pare să fi exploatat la justa sa valoare imensul potențial al cărții.

Solaris, planeta plasmatică, plăsmuitoare, atât de poetic, dar și impetuos descrisă de Stanislaw Lem, pare că ocupă un loc secundar la Soderbergh, unde accentul cade pe frământările cuplului Kris Kelvin – copia soției sale, Rheya. Clooney a avut un rol demn de o telenovelă, în care un bărbat inteligent (om de știință), se vaită, neștiind cum să-și gestioneze durerea de a-și fi pierdut soția (care se sinucisese pe Terra) mustrările de conștiință, temerile la reapariția ei (trebuia să-i fie clar, din prima, că tipa de pe Solaris era o ,,făcătură”).

Efortul lui Lem de a prezenta o variantă originală asupra vieții extraterestre a fost prea puțin prețuit sau neînțeles (ori scenariul a fost așa ,,după ureche”). Multe elemente importante au fost lăsate deoparte, cum ar fi formațiunile solariene, care ar fi pus accent pe insolita și inexplicabila entitate care este Solaris. Am fi înțeles poate mai bine interesul obsesiv al oamenilor de știință pentru această formă care depășea cu mult limitele gândirii umane. Acum îmi amintesc cât de bun a fost (mai ales pentru anii `70) filmul lui Tarkosvski, față de ce am văzut azi!

Northmen, saga vikingilor (2014)

Un film de acțiune regizat de tânărul regizor elvețian Claudio Fäh. Spre deosebire de serialele Vikings sau The Last Kingdom, ficțiuni istorice cu pretenții de frescă socială, focusate nu doar pe destinele unor personaje individuale, cât pe întemeierea unor dinastii istorice, Northmen – A Viking Saga urmărește traseul unui grup de vikingi alungați de propriul rege.

Planul inițial de a jefui mănăstirile eșuează, iar misiunea lor de supraviețuire pe coastele scoțiene se complică atunci când trebuie să facă față armatei de mercenari cunoscută drept Haita Lupilor. Până la apariția noii serii din Vikings, semnalată aici cu începere pe 18 februarie, fanii filmelor de acțiune se pot delecta cu o experienţă vizuală unică şi acţiune de categoria grea.

În rolul unui războinic viking apare Johan Hegg, solistul trupei Amon Amarth.

Close-up (1989)

Pentru fanii Reconstituirii lui Pintilie, s-ar putea să prezinte interes varianta iraniană, o docuficțiune filmată trei decenii mai târziu. Dacă am făcut o analogie cu opera regizorului nostru, să facem și delimitarea necesară: Reconstituirea poate fi considerată (după ultimele clasificări de gen) ca parte dintr-un alt subgen (de asemenea, hibrid) de documentar cu intenții satirice, numit în engleză mokumentary.

Ambele (docufiction & mokumentary) sunt confundate cu docudrama – de regulă documentar de televiziune, în care joacă cu precădere actori. Acestea sunt însă clasificări contemporane – la data apariției lor, ambele erau noutăți absolute.

Atenție, spoiler: un cinefil frustrat (Hossein Sabzian), care se prezintă drept Makhmalbaf (exponent al noului val iranian, regizor cu șapte filme la activ în acel moment, inclusiv The Cyclist), este arestat. Vestea (relatată de ziaristul Farazmand chiar în debutul filmului) îi oferă lui Abbas Kiarostami ideea de bază pentru filmul semi-documentar (de ficțiune) intitulat Close-up.

Close-up2

Două camere filmează procesul tânărului cineast acuzat, dintre care una cu un obiectiv close-up pentru a sonda adâncimile psihologice al cazului. Toate celelalte personaje implicate (familia Ahankhah, prietenul de familie Mohseni, taximetristul Shamaei, șamd) își joacă propriul rol în acest documentar de ficțiune, primul din țara sa în genul hibrid docufiction.

Filmul ca terapie

Din fotoliul cinefilului

un fel de jurnal

Ne complacem oare într-un act voyeuristic atunci când urmărim un film mânați de dorința, apoi cu plăcerea sau dezamăgirea de a vedea (sau nu) ceva bun – ca modalități de implicare? Se pare că da, filmele pot fi considerate obiecte exhibiționiste – pentru că acesta pare a fi scopul lor, de a fi primite de public (autorul presupune că există dorința de a fi privite). Însă în același timp, ele nu sunt subiecte exhibiționiste, deoarece nu sunt conștiente (nu ne urmăresc și ele) în timp ce le urmărim – o piesă de teatru poate fi un astfel de subiect, întrucât actorii pot (cel puțin teoretic) interacționa / privi către spectatori.

Există două tipuri complementare de voyeurism: ascuns (un act pe furiș, de exemplu privitul pe gaura cheii, ori în cabina fetelor) și coluziv (a vedea o stripteuză). A privi un film cuprinde ambele ipostaze: e ca și cum ai urmări pe furiș un…

Vezi articolul original 420 de cuvinte mai mult