Rocky VII: Creed (2015)

Lansat sfârșitul lui 2015, Creed devine rapid unul dintre cele mai bine primite filme de către critică. Pentru performanța de a fi readus pe ecrane (și de a o certifica prin prezența sa) lupta boxerului care-și face un nume în ring, Sylvester Stallone este recompensat la început de ianuarie 2016 cu un Glob de Aur. Insistența sa pentru Rocky Balboa se datorează faptului că el a cunoscut succesul târziu, după 30 de ani – tocmai cu acest rol.

Această narațiune tipic holywoodiană este recuperată pentru prima dată în istoria francizei Rocky de către un alt regizor decât Stallone: este vorba de foarte tânărul Ryan Coogler, care mai lucrase cu Michael B. Jordan (interpretul „micuțului” Creed) la Fruitvale Station (2013). Cu toate aceste schimbări, filmul își merită locul în serie, putând fi numit pe drept Rocky VII: chiar dacă legenda Rocky Balboa nu mai urcă în ring, el îndrumă (completează) tânărul boxer care va urca spre înălțimi, preluând ștafeta.

Povestea americană standard (eroul defavorizat, înzestrat cu talent și multă ambiție) primește câteva grefe (tot clișee, și ele) precum discursul rasial și un personaj feminin înțepăcios-atrăgător care face credibile cele câteva scene romantice. Dincolo de toate acestea, se remarcă modul în care tânărul regizor recuperează și reinterpretează elementele francizei într-o formulă atractivă pentru spectatorul nefamiliarizat cu seria Rocky, și în subsidiar, într-o notă nostalgică – ce denotă respect față de filmul original.

Tocmai această combinație oarecum reverențioasă (întâlnită și la Star Wars Episode VII – The Force Awakens, în care Harrison Ford are o apariție similară, de predare simbolică a ștafetei către generația următoare) face posibilă extragerea unui fir credibil din ghemul narativ adunat până acum. Creed unul dintre puținele filme noi în care elementele de teenage movie nu zgârie ochii spectatorului din afara focus-grupului. Iar povestea aceea credibilă de viață pentru care nu ne mai săturăm de filme îi aparține tot lui, anti-eroului convertit într-un respectabil membru al comunității: Rocky face (însoțit de Adonis) încă un drum spre înălțimi, spre locul cu multe trepte care-i încununa sprinturile din tinerețe (Muzeul de Artă din Philadelphia). Pas cu pas.

Creed reușește să adune pe parcurs emoții, pentru a le face să explodeze în meciul final, în buna tradiție a seriei Rocky. În paralel cu interpretul principal, care vrea să dovedească cum că n-a fost o greșeală (I want to prove I’m not a mistake), filmul are ambiția de a demonstra că nu e doar un sequel făcut de dragul sequelurilor. Recenzie completă aici.

Foxcatcher

Un film candidat la Oscar în care Mark Rufallo (aici în rolul lui Dave Schultz) face un excelent supporting role;  după cum un rol la fel de bun face și Steve Carell, cu tot năsăul implantat pe mutra sa simpatică. Scenariul este bazat pe o poveste reală cu origini bizare, dacă ne luăm după ruta sinoasă parcursă până să ajungă pe ecran.

Se spune că este aproape imposibil să pui un scenariu în mâna unui regizor de top (deși eu încă visez la una ca asta). Aceștia refuză pur și simplu să-și piardă vremea citind materiale primite pe de la necunoscuți de teama complicațiilor juridice. Și totuși, prin 2006, când Benett Miller își lansa DVD-ul cu The Cruise într-un mic magazin din New York, un necunoscut i s-a prezentat astfel:

– Sunt Tom Heller și dețin drepturile unei povești care cred că te-ar interesa!

Miller i-a spus de ce nu poate accepta, dar producătorul Heller i-a lăsat un plic, pe care regizorul a ajuns să-l arunce într-o cutie cu alte resturi pe care le-a dus acasă. O lună mai târziu, când Miller s-a apucat  de curățenie, a dat peste plic. Uitând de unde provenea, el a citit articolele din plic și a exclamat:

-Oh, da, o să fac asta!

Apoi l-a sunat pe Heller, și după ce-au povestit despre asta, au demarat procedurile de dobândire a drepturilor asupra autobiografiei nepublicate a lui Mark Schultz (fratele lui Dave, jucat de Channing Tatum) pe care Heller le deținea împreună cu partenerul său, Michael Coleman.

Opt ani mai târziu, după mai multe întârzieri, filmul – cu Heller și partenerul său, Michael Coleman servind ca producători executivi – era selecționat în competiția oficială de la Cannes 2014, unde câștiga premiul pentru regie. Dincolo de stilul aparte al peliculei, cei trei actori reușesc să reproducă convingător subtilitățile dramei psihologice dintre frații Schultz și pseudo-antrenorul John DuPont. Un film bun despre proști, care, după Cannes, a mai fost nominalizat la 3 Globuri de aur și 5 Oscaruri.

Numai că… viața bate filmul! După lansare, Mark Schulz – care vânduse drepturile asupra autobiografiei sale către Heller & Coleman, producători executivi ai filmului – deranjat de faptul că filmul ar fi sugerat, în opinia sa, o posibilă relație amoroasă între el și John DuPont, a intrat pe Twitter, proferând amenințări la adresa regizorului:

YOU CROSSED THE LINE MILLER. WE’RE DONE. YOU’RE CAREER IS OVER. YOU THINK I CAN’T DO IT. WATCH ME.

Mark, care declarase într-un interviu că Foxcatcher este un film reușit, care l-a făcut să lase în urmă rănile trecutului, a continuat:

YOU THINK I’M GOING TO SIT BACK AND WATCH YOU DESTROY MY NAME AND REPUTATION I SWEAT BLOOD FOR. YOU AINT’ SEEN NOTHING YET DUDE.