Arhive pe categorii: rusesc

Aelita: Queen of Mars (1924)

Cât de fascinant mi s-a părut acest film SF.mut,din 1924 turnat în fostul URSS!

Până în 1916 s-au turnat doar scurt-metraje SF :primul a fost în 1902,, Le Voyage dans la Lune” al francezului Georges Méliès (primul realizator de film francez și deschizător de drumuri în arta filmului).Originalitatea lui Méliès în realizarea de filme va apărea odată cu folosirea trucajului: 1896 filmul Escamotage d’une dame (Dispariția unei doamne), apoi Le voyage dans la Lune”(Voiajul în lună), realizat în 1902.Peste 20 de ani,uitat și complet ruinat,genialul creator va sfârși prin a vinde flori în gara Montparnasse.
,,Aelita „este primul film de lung-metraj science-fiction sovietic mut realizat de Yakov Protazanov.

aelita-bograd-1927poster-810x570
Povestea debutează în decembrie 1921 când un mesaj radiofonic indescifrabil este transmis în lume .Inginerii Los și colegul și vecinul său Spiridonov proiectează în secret o navă spațială.Mesajul înflăcărează imaginația lui Los care e dornic să o cunoască pe Aelita,regina imaginată a planetei Marte.Aici Pe Pământ Los are o soție,Natașa care se ocupă de primirea refugiaților( !!!)
Scopul filmului e cusut cu ață albă :extinderea Revoluției proletare și pe Marte,contra unui regim totalitar aflat în faza capitalismului timpuriu.Paradoxul apare când Protanasov are unele,,scăpări” prin care Revoluția e incriminată datorită mizeriei pe care o generează:restricții alimentare,rechizitionarea forțată a locuințelor.

,,Aelita”este considerat drept primul SF din istoria cinemaului înaintea capodoperei de gen ,,Metropolis „a lui Fritz Lang ,Privit, însă,mai atent se constată că e de fapt un remake al filmului,, Voyage dans la Lune” a lui Meliès, condimentat cu propagandă comunistă.

b33a534edb78099ce4d9b60ffac6e7d6_w875_h600

Filmul are haz,mai ales dacă uităm că e doar o fantezie a lui Los,nu e film SF propriu-zis deoarece călătoria pe Marte este imaginară,dacă eliminăm tâmpeniile debitate în lanț (propagandistica vremii) și nu ne lăsăm dărâmați de finalul ridicol impus de cenzură.

https://mubi.com/showing/aelita-queen-of-mars/watch

 

Shadows of Forgotten Ancestors (1966)

Între realism documentar și narațiune fantastică, filmul regizat de Serghei Paradjanov (după nuvela ,,Umbrele strămoșilor uitați„a scriitorului ucrainean Mihailo Koțiubinski) face un portret al ucrainienilor huțuli, prezentând nu doar mediul dur de viață, rivalitățile familiale brutale, dar și diferite aspecte din tradițiile acestora: costumele populare desuete, dialecte și muzică specifice, totul pe fondul unor eresuri copleșitoare.

În această lume atât religia cât și moartea veghează cu vigilență din primele secvențe. Foarte poetică legătura dintre om și natură: când plânge Maricika, afară plouă; când moare Ivan, copacii rămân desfrunziți; focul dispare o dată cu iubirea, rămânând doar cenușa. Expresia fețelor este modul prin care se comunică, se vorbește puțin.

Roșul sângeriu invadează ecranul, îmbrăcămintea, zăpada, ramurile copacilor, caii: un roșu sălbatic ca un permanent memento mori, o metaforă a crudului destin. Acțiunea filmului se petrece într-un mic sat huțul din Munții Carpați într-un timp neprecizat (ca în basme), o tragedia shakespeariană a unei iubiri imposibile, nu a lui Romeo și Julieta ci a tânărului Ivan pentru Maricika – al cărei tată îl omorâse pe al său.

Destinul tragic al protagoniștilor este implacabil: în căutarea lui Ivan, tânăra lui iubită are un accident și moare. Degeaba încearcă Ivan să se consoleze căsătorindu-se cu altă fată, dorul de Maricika îl va chinui și îi va otrăvi relația cu nevasta sa.

predki_long-1024x386-1024x386

Filmul este împărțit în douăsprezece capitole ca și lunile anului. Titlurile capitolelor apar scrise cu litere chirilice roșii pe fond negru. Numai ultimul capitol (Pietà) este scris cu litere latine albe pe fond negru:

  1. Carpații, uitați de Dumnezeu și de oameni, țara huțulilor.
  2. Ivan și Maricika.
  3. Câmpia.
  4. Singurătate.
  5. Mâine, primăvara.
  6. Ivan și Palagna.
  7. Viața de zi cu zi.
  8. Crăciun.
  9. Vrăjitorul.
  10. Cârciuma.
  11. Moartea lui Ivan.
  12. Pietà.

Filmul simplu, primitiv și intens are o poetică greu digerabilă pentru cei care nu se lasă copleșiți de forța imaginilor, pentru că da, stilul vizual, înflăcărat este hipnotic. Înlănțuirea repetitivă a unor imagini, ca-ntr-o perpetuă sarabandă, este realizată prin mișcări de cameră suple și obsesive. Desigur, i-am găsit și defecte acestui poem vizual, în sensul că nu prea apreciez inegalitățile de ritm, scenele prea îndelung repetitive, ca mai apoi să-mi pierd suflul, dar și capul, într-o euforie dionisiacă frenetică.

Filmul a obținut Marele Premiu al Festivalului Internațional de Film de la Mar del Plata (1965),  o medalie de aur la Festivalul Internațional de Film de la Salonic (1966) și Premiul special al juriului la Festivalul Unional de Film de la Kiev (1966).

shadows

Îl puteți vedea aici, pe platforma MUBI.

Contele de Monte Cristo (IV)

Ultimele 5 ecranizări ale romanului dumasian sunt cât se poate de diferite una faţă de cealaltă. Nu numai că unele sunt mini-seriale şi altele filme de televiziune sau cinema, că două sunt franţuzeşti şi în celelalte se vorbeşte engleză sau rusă. Cu excepţia a două ecranizări (1979 şi 1988), care pot fi caracterizate drept destul de fidele romanului, celelalte schimbă povestea şi mesajul ei în mod dramatic.

1974, Marea Britanie-Statele Unite, Richard Chamberlain, David Greene

Unul din cele mai cunoscute şi apreciate filme bazate pe Contele de Monte Cristo, această ecranizare pune accentul mult prea mult pe ideea de răzbunare (fie a Contelui, fie a lui Haydée) şi distorsionează relaţia Contelui cu Dumnezeu. În plus, Monte Cristo nu este pentru personajul dumasian decât o mască, de purtat doar până îşi duce la bun sfârşit planul de răzbunare şi pe care o poate apoi abandona pentru a fi din nou Edmond Dantès – o regresiune contrară poveştii originale. Richard Chamberlain nu reuşeşte, cu toată carisma să, să compenseze lipsurile filmului, iar Contele lui este departe de personajul literar. Un rol bun îl face însă Louis Jourdain, care revine în povestea lui Dumas după interpretarea personajului principal în 1961, de dată această în pielea procurorului De Villefort. Per total, pentru mine, această ecranizare este un exemplu clar de “aşa nu”. Disponibil pe DVD.

1979, Franţa-Germania-Italia, Jacques Weber, Denys de La Patellière (4 episoade de circa o oră şi jumătate fiecare)

Această mini-serie este aplaudată ca fiind fidelă poveştii lui Dumas şi într-adevăr multe scene sunt redate aproape literar. Totuşi, interpretarea personajelor este prea teatrală: cuvintele sunt, dar lipseşte emoţia. Singurul sau cel puţin printre puţinii care reuşesc să dea viaţă personajului interpretat este Jean-François Poron, în rolul mai sus amintitului De Villefort. Disponibil pe DVD.

1988, Rusia-Franţa, Viktor Avilov, Georgi Yungvald-Khikevich (3 episoade de circa o oră fiecare)

O ecranizare care aduce destule schimbări în poveste, dar care cu siguranţă reuşeşte să surprindă în mod plăcut. La fel ca în cazul mini-serialului norvegian din 1965, nu există subtitrări. Dar în asta constă mare parte din frumuseţea filmului. Povestea fiind respectată în linii mari, atenţia spectatorului poate fi îndreptată asupra limbajul non-verbal, asupra decorului mult mai bogat, colorat şi plin de viaţă comparativ cu filmul norvegian, asupra costumelor şi bijuteriilor (uneori poate prea ostentative) şi, desigur, asupra frumoasei grădini de la Auteuil. Coloana sonoră, tipic rusească, poate fi greu de înţeles şi acceptat mai ales la început, dar aduce fără îndoială un plus etnic ecranizării. Recomand călduros. Disponibil (mai greu) pe DVD.

1998, Franţa-Germania-Italia, Gérard Depardieu, Josée Dayan (4 episoade de circa o oră şi 40 de minute fiecare)

Acesta este filmul lui Gérard Depardieu. Dar nu în sensul că face un rol excepţional ca Monte Cristo, ci că din tot filmul nu reiese decât că actorul francez îşi dorea să joace acest rol, în stilul lui. Între eroul lui Dumas şi personajul lui Depardieu sunt mai mult diferenţe decât asemănări, începând cu aspectul fizic, imensa poftă de mâncare şi  de viaţă (unde poate fi amintită şi amanta sa) şi încheind cu inexistenţa infailibilităţii. Nu numai că Faria nu îl învaţă bunele maniere, ci îl şi încurajează în a-şi urma planul de răzbunare. În plus, pentru acest Monte Cristo, noua lui identitate este doar o mască, la fel că la personajul lui Richard Chamberlain din 1974:

Crois-tu que j’aime être le Comte de Monte Cristo? C’est un homme terrible, impitoyable et froid. Mais ce n’est pas moi qui ai voulu devenir cet homme-là. Oui, il me suffisait d’être Edmond Dantes. Je n’attendais rien d’autre de la vie. […] En essayant de tuer le jeune marin qui ne demandait rien à personne, ils ont fait naitre le vengeur qui vient à leur demander les comtes. Bien, tant pis pour eux

Numai că, spre deosebire de acesta, Contele lui Depardieu reuşeşte să aibă parte de happy end-ul de tip hollywoodian alături de Mercédès. Disponibil pe DVD.

2002, Statele Unite, Jim Caviezel, Kevin Reynolds

Povestea este aici mult simplificată şi multe personaje nu reuşesc să se dezvolte după planul lui Dumas. De altfel, scenariul se bazează destul de mult pe versiunea lui Charles Fechter a poveştii şi nu pe povestea originală, cea mai bună dovadă fiind transformarea lui Albert în fiul lui Dantès. Per total, Reynolds pare să fi găsit reţeta perfectă (nu pentru o ecranizare, ci pentru film în general): imagine clară, frumoasă, cadre bune, ‘tablouri’ memorabile, adrenalină şi acţiune, scene de dragoste, muzică superbă. Şi totuşi echilibrul filmului nu este perfect: se pune foarte mult accent pe experienţa din închisoare şi mai ales pe episodul evadării, care este filmat în detaliu şi care ocupă o bună parte din durata totală a filmului. Apoi totul se petrece într-un ritm destul de alert, contrar a ceea ce a vrut Dumas, dar şi a dorinţei exprimate de personajul lui Caviezel:

Death is too good for them. They must suffer as I suffered. They must see their world, all they hold dear… ripped from them as it was ripped from me

Planul lui Jacopo (adus aici în prim-plan), deşi nu este transpus în realitate literal, indică foarte bine felul în care se derulează acţiunea:

Why not just kill them? I’ll do it. I’ll run up to Paris… bam, bam, bam, bam! I’m back before week’s end. We spend the treasure. How is this a bad plan?

În plus, toţi duşmanii lui Monte Cristo se fac vinovaţi de acelaşi păcat: iubirea de bani. Şi totuşi, această ecranizare introduce una din temele majore ale romanului, de multe ori neglijată: credinţa în Dumnezeu şi relaţia eroului cu Divinul. Mercédès este cea care îşi asumă aici rolul mântuitor al lui Haydée şi care reuşeşte să-l facă pe Conte să renunţe la răzbunare şi să-l regăsească pe Dumnezeu. Iar Contele lui Caviezel, deşi nu copia fidelă a personajului literar, se apropie destul de mult ca fizic de acesta şi are o eleganţă deosebită, subliniată şi de costumele simple dar maiestuoase. Disponibil pe DVD.

Vizionare plăcută, orice film din listă aţi alege! Recomandarea mea este să (re)citiţi romanul, eventual chiar în franceză, este o bijuterie!

sfârşit-

Bonus: dacă vă interesează o analiză a romanului şi a acestor ecranizări concentrată pe personajul Haydée şi pe rolul ei în poveste, vă invit să citiţi articolul meu “The Count of Monte Cristo between 1844 and 2002. Losing Haydée”, disponibil pe site-ul Société des Amis d’Alexandre Dumas.

Episoadele I, II şi III.

The Ascent – o capodoperă rusească

Realizat în Rusia sovietică, într-un moment de maxim al comunismului, Voskhozhdenie (1977) este o analiză complexă a două personaje diametral opuse. Nu este un film de propagandă, pentru că nu există nici o fărâmă de trimitere la mama Rusie sau la gloria armatei roșii pe parcursul său. Acest aspect – și nu numai acesta – este unul din meritele filmului, în care, precum și în alte filme rusești, The Cranes are Flying sau Come and See, regizoarea Larisa Shepitko face dovada unei cinematografii sovietice desprinse deja de dogmatismul comunist, încumetându-se într-o odisee a explorării valorilor umane.

the-ascent1

Povestea urmărește evoluția a două personaje, undeva în Belarusul ocupat de naziști. După scurta introducere a taberei de refugiați care fug de naziști prin pădure, cei doi (Stonikov și Kolia) sunt desemnați de lider să plece după provizii pentru tabără. Atmosfera generală a filmului are o tentă dostoievskiană, replicile dintre personaje sunt completate de cadrele expresiei faciale, un truc prin care emoția este portretată într-o formă pură, de mare impact.

Drumul lor este anevoios, nu din pricina zăpezii ci din cauza faptului că în permanență merg cu teama de a nu fi depistați de naziști. În ciuda măsurilor de precauție sunt găsiți de o patrulă de naziști. În schimbul de focuri Stonikov (Boris Plotnikov) este atins de un glonț în picior; nevrând să cadă viu pe mâna nemților decide să se sinucidă, dar Kolia (Vladimir Gostyukhin)revine și-l târăște prin zăpadă. Aici sunt niște cadre ce mi-au amintit de The Revenant – nu e singurul film care a dus la extrem supraviețuirea. cei doi se târându-se prin zăpadă în gerul din miezul iernii. Filmând în natură, fără efecte speciale, Larisa Shepitko își pune actorii la încercări dificile, dar realiste și cu efecte impresionante.

Pe parcursul acțiunii ancorate în albul iernii, asistăm la trăirile lui Stonikov – care își acceptă timpuriu moartea, într-o scenă cu un copac având crengile acoperite cu zăpadă; în acest timp camera rulează încet spre fața sa, iar în ochii săi ficși dezvăluie doar goliciune. Aceste secvențe revin, Stonikov fiind tot mai aproape de moarte dar acceptând că nu își poate schimba soarta; preferă să iasă din scenă cu capul sus, iar pentru el viața nu mai înseamnă nimic. Rămas fidel propriei moralități, Stonikov merge de bunăvoie, precum mielul la sacrificiu, către locul unde-și va găsi sfârșitul.

La capătul opus, camaradul său reprezintă firea omenească pusă în fața necruțătorului sfârșit. Teama de moarte este atât de înfiptă în mintea sa încât își imaginează de câteva ori cum va fi împușcat de naziști. Instinctul de conservare îl face să-și ia un nume fals, apoi să-și trădeze prietenul, iar în ultimă fază să jure credință inamicului. Această evoluție de la un camarad de război, patriot și tovarăș, până la înfățișarea sa ca un Iuda trădător, face un portret al disperării, al dorinței de a trăi, toate acestea în contrast cu albul orbitor al iernii.

La apogeul existenței sale pline de trădări și scârbit de el însuși, acesta decide să-și ia viața, dar ironia face ca această încercare să nu-i reușească, rămânând pentru tot restul vieții cu disprețul față de sine. “Pedeapsa cu moartea pentru omor este o pedeapsă de o mie de ori mai grea decît însăşi crima de omor. Omorul pe baza unei sentinţe de condamnare la moarte este infinit mai groaznic decît omorul tîlhăresc.” – fragment din conversația Prințului Mîșkin, din Idiotul lui Dostoievski

Un alt aspect relevant este corelația dintre Iisus – mântuitorul, și Iuda – trădătorul, asupra căreia filmul face trimitere prin cele două personaje. Pe parcursul filmului Stonikov este aureolat de mister – mereu deprins de realitate, văzând dincolo de aparențe. Kolia este frivol, hain și șovăielnic – el caută mereu subterfugii ca să evite pedeapsa. După ce are lor execuția lui Stonikov, femeile satului îl blamează pe Kolia numindu-l Iuda. The Ascent poate fi văzut ca o poezie prin care Larisa Shepitko sondează condiția umană.

13122890_617498325082865_481970332901474395_o

 

Vino să vezi

Idi i smotri (vino și privește în limba rusă) (1985) este ultimul film al lui Elem Klimov iar titlul filmului nu se referă la acțiune sau la povestea personajelor ci este un titlu chiar pentru tine, cel care acum citești aceste rânduri. Ție îți spune ”Vino și privește! Și, mai ales, ține minte!”. Dar înainte să îl vezi, citește ce e mai jos.

În numai 2-3 ani, ocupația germană din Bielorusia în timpul celui de-al doilea război mondial, a însemnat masacrarea unui sfert din totalul populației și ștergerea de pe fața pământului a câtorva mii de localități. În mod organizat și strategic, câteva divizii SS, susținute de divizii de motorizate, au distrus sistematic mii de sate și le-au ucis locuitorii. Științific, cu metodă. Rapoartele SS (destul de corect întocmite la fața locului) au documentat procedura de exterminare totală a populației în peste 600 de sate. Prin diverse metode: împușcare, ardere de vii, cu grenade de mână etc. Existau criterii și strategii clare.

Dacă o familie avea în casă mai multe paltoane decât oamenii care se aflau acolo, întreaga familie era bănuită că este colaboratoare a partizanilor. Și era ucisă. La fel și restul satului.

Dacă dintr-un sat lipseau bărbați fără să existe un motiv clar pentru aceasta sau dacă, dimpotrivă, apăreau străini în sat, atunci întreaga familie bănuită era exterminată. Și restul satului. Iar clădirile erau arse. Dacă se afla că cineva are o pușcă, atunci familia aceluia era ucisă. Și satul. Și toate casele arse.

Idi i smotri (”Vino si privește” în limba rusă) este un film despre Belorusia anului 1943, perioada în care masacrele au fost la apogeu. Este un film extrem de bine documentat (denumirile satelor sunt corecte, metodele de masacrare din film sunt cele descrise de către rapoartele Batalionului Dirlewanger â, chiar cel care apare și în film).

Însă filmul nu este doar bine documentat și exact ci este și intens simbolic. Copilăria în timpul războiului, joaca de-a eroii, vina (eroul crede că întregul său sat a fost ucis din cauza lui și sentimentul de vinovăție, cel pe care numai copiii îl pot avea la o asemenea intensitate, îl surzește și-l înnebunește), frica, ura, lașitatea – prin toate acestea trece un copil care pleacă la război în glumă dar care apoi îi fracturează viața, îl îmbătrânește și îi transformă hidos fața.

O să vedeți o mulțime de simboluri (să nu vă întrebați, de exemplu, ce e cu barza aceea cu aripa ruptă care îi însoțește pe copii; m-am chinuit eu sa aflu: se pare că până la urmă, barza este unul dintre animalele simbolice naționale ale Belorusiei si Letoniei), o să vedeți câteva scene filmate strălucit, veți avea câteva momente când veți uita să mai urmăriți acțiunea și nu veți băga de seama că personajele nu mai scot o vorbă de câteva minute bune.

Scena exploziilor urmate de un țiuit intens (da, după o explozie, îți țiuie urechile!) și de estomparea imaginii o să vă facă să vă puneți mâinile la urechi și să vă feriți ochii de pământul care zboară spre voi. Nu, nu e 3D, e doar un film foarte bine făcut.

Filmul este impresionant, este intens, te trece prin toate stările posibile de la bucurie, ironie, sarcasm până la dezgust și frică dar mai ales ură, o ură solidă, ca o cărămidă pe care o simți în coșul pieptului.

Însă nu te la lasă cu ura. În (probabil cea mai puțin reușită parte a lui) ultima parte, îți lasă un strop de speranță. Atunci când îți dai seama că băiatul care pleacă la război cu o pușcă nu o folosește de fapt niciodată. Și că dacă ar împușca ceva, ar împușca doar trecutul, destinul nu și oameni. Comparabil cu Fires on the Plain al lui Ichikawa dar și cu marile filme rusești. Și incomparabil cu orice ați crezut că știți despre război.

Mergeți și-l vedeți. Și nu uitați. Asta vă spune Klimov în ultimul lui film.