Arhive pe categorii: Polonia

regizori de origine poloneză

Trois couleurs: bleu

Three_Colors_BlueImediat după căderea Zidului, regizorul dublu nominalizat la Oscar, Krzysztof Kieslowski, primește propunerea de a realiza o serie de filme în co-producție (franceză) cu MK2, după excelentul serial Dekalog, produs pentru Polska Telewizja, cu un buget de 10.000 USD / episod. Propunerea avea să fie încununată de succes, cunoscută fiind apetența regizorului polonez pentru serii(ale). La mijloc trebuie să fi fost, desigur, și actrița franțuzoaică Irene Jacob, cu care mai turnase în 1991 La double vie du Veronique, The Double Life of Veronique.

Ei bine, în această serie care pune în discuție valorile Revoluției franceze de la 1789, cu care am fost aburiți și noi 200 de ani mai târziu, libertate-egalitate-fraternitate, regizorul polonez va lucra cu trei dive ale cinematografiei franceze: Irène Jacob (rouge), Juliette Binoche (bleu) și Julie Delpy (blanc). Vă invit să urmărim și să comentăm împreună această trilogie, pe blogul cinefil (click aici pentru continuare) filme care merită văzute.

Dekalog X – cercul complet

10Întrerupt de Oscarul 2015 și ultimele premiere românești, mai că uitasem de suprema plăcere cinefilă: vizionarea Dekalogului polonez. Diferențele merg dincolo de gen, de evoluția sau specificul fiecărei cinematografii și rezidă în principal în întrebările pe care le ridică una sau alta. Aseară am stat cu gândul pe ultimul film din serie și pe ultima poruncă: să nu râvnești la bunurile aproapelui tău. Cum vor găsi cei trei (scenariștii Piesiewicz și Kieslowski, împreună cu ultimul regizor ales) mă întrebam eu, rămășițele contemporane ale acestui ultim comandament moral, într-o lume orientată spre acumularea de valori materiale? Acest episod X închide un ciclu într-o notă oarecum (ca și primul episod) fatalistă, chiar cinică, deși finalul oferă o notă de speranță, prin camaraderia regăsită. Martorul tăcut – sau îngerul, cum i-am zis eu – nu mai apare ca să-și exprime tăcuta compasiune a ochilor albaștri. Ne lasă singuri, cum ar veni.
fratiiRezultatul vizionării acestui gen de cinema este, de regulă, oarecum frustrant: nu primim nimic de-a gata. Dar suntem recompensați într-un final: nevoiți să analizăm paradoxul, realizăm că departe de a fi unul moralizator sau o simplă ilustrare a perceptelor biblice, filmul explorează mai multe valențe ale acestora. Obiectul dorinței – interesant exemplul ales din lumea modernă – sunt aici timbrele. Pus în situația de a reflecta ce se află în spatele materialismului = dorința de a poseda lucruri, bine observată chiar de actanți și pusă în balanță de regizor cu deposedarea (furtul timbrelor), departe de a empatiza cu eroii (prin efectul comic dat de oarecum ridicola moștenire, adică timbrele) și de a trece printr-un catharsis emoțional (sau poate tocmai de aceea) am avut la finalul filmului o mică revelație. În lumina căreia mi-am văzut ridicole anunțurile de pe olx în care încerc să scap de lucrurile inutile de prin casă, și la fel, visele de achiziționare a unei locuințe…

decalogue-10-capOrice transfer de proprietate este mai mult decât atât, mi-am zis, mai mult decât par la prima vedere o mică bișniță sau un mare business. Implică oameni, așteptări – chiar iluzorii, cum e căutarea fraierului (fiindcă doar așa văd unii afacerile, mizând pe mereu gravida mamă a proștilor) – și răscolirea unor dorințe sau impulsuri atavice. Să nu poftești la bunurile altuia, să nu râvnești la nimic din ce are aproapele tău. Chiar la nimic? Eu unul râvnesc la filme de acest gen. Dekalogul aduce în prezent un mod de a gândi pe care nu văd cum altfel, decât prin cinematografie, mai poate fi adus în discuție publică. Ar merita analizat în orice școală de film de la noi, fiindcă în aceste subiecte simple, aparent independente, apar multe semne recurente (semnături auctoriale) cum sunt: îngerul, laptele, vecinii din blocul cu zece etaje = oamenii trăind cu cele X porunci…

Preiau o știre publicată de Eduard Medre săptămâna trecută pe filmsense.eu: seria va fi reimaginată în acest an de către NBC în colaborare cu EntertainmentOne (care se va ocupa de distribuție). Acțiunea se va petrece în Boston, iar scenariul va fi scris de Todd Ellis Kesler, scenaristul și producătorul serialului The Good Wife. Producția va fi asigurată de compania Wonder Monkeys. Pentru acest subiect nu există o licență, și deși sunt curios cum o s-arate o interpretare americană a poruncilor, nu văd de ce o casă de filme românească nu s-ar putea angaja la așa ceva. Și mă gândesc în special la Mandragora sau chiar la Mobrafilms – că tot are Mungiu experiență cu seria Amintirilor și poate și-ar mai spăla și păcatele de după deal.

 

Să nu râvnești la femeia altuia

2Am început să scriu cronică de film după descoperirea excepționalului regizor polonez Krzysztof Kieślowski, prin intermediul seriei sale Dekalog. Aceste filme cu buget restrâns (10.000 usd) aveau încă din 1988 tot ce mi-aș dori de la (măcar) un film românesc în 2015: imagine, sunet, teme de actualitate. Chiar și oareșce acțiune, deși toate filmele se petrec în același bloc cu 10 etaje din Varșovia comunistă. Făcând apoi legătura cu succesul comercial al compatrioților săi Polański și Andrzej Wajda mi-am pus întrebarea: ce au polonezii (ca școală de film) și noi nu avem?

dekalog 9Urmărindu-le în timp filmografia și încercând o paralelă cu cea americană, am realizat că succesul polonezilor se datorează unei ironii: ei (și în special preferatul meu) practică o cinematografie narativă, după toate standardele hollywoodiene. Au o foarte bună școală de imagine, iar scenariile… ei aici e, scenariile nu poartă povara reciclării comportamentului mitologic și ca atare filmele lor nu par ieșite, aidoma produselor americane, de pe benzile unei fabrici de vise. Își permit, în buna tradiție a filmului european, să pună  accent pe alegorie și simbolism. Astfel că filmele lui Kieślowski permit vizionarea pe mai multe paliere: mintea noastră avidă de povești poate urmări întâmplările eroilor în vreme ce afectul, nezdruncinat de hălcile mutilate ale motivelor primordiale, poate fi sensibilizat fără șocuri vizuale.

O replică din acest al nouălea film al seriei este și punctul de plecare al unui film pe care l-am comentat aici, La double vie de Veronique. Filmul tratează într-o manieră absolut seducătoare problema adulterului, care părea suficient de explicită în cea de-a VI-a poruncă, Thou shalt not commit adultery. Însă, așa cum ne vom lămuri ascultând cu inima acest episod, de o muzicalitate a imaginii datorată lui Piotr Sobocinski, între soți există o legătura specială… Iar adulterul sau preacurvia (cum este mai bine tradusă porunca în religia ortodoxă) este o opțiune personală. De aceea porunca a VI-a este mai simplă și mai scurtă, deoarece se referă la o singură persoană.

De remarcat încă din debutul acestui film receptivitatea aproape magică a Hankăi pentru Roman al său: fără să fie cea mai fidelă femeie, ea își simte, chiar de la distanță, soțul în punctele critice ale vieții (după cum o simte și el, întâi ghicindu-i, apoi urmărindu-i infidelitatea, dar femeia duce simțirea pe-un alt plan, mai subtil, aproape magic) urmându-l până la capăt.

Le locataire – chiriaș la Paris

TheTenantAm urmărit pe Cinemax The Tenant (1976) un thriller din perioada hollywoodiană a lui Polanski – un regizor controversat, a cărui extrădare în USA s-a judecat anul trecut la Cracovia.

Filmul (nominalizat la Cannes pentru Palme d`Or) pornește de la suspiciunea că nu suntem acceptați de vecini atunci când schimbăm imobilul. Și cei mai mulți dintre noi (chiar dacă suntem o țară de proprietari, trebuie să fi trecut cândva prin postura de chiriași) îi privim la rândul nostru cu resentimente pe noii-veniți în imobil. De aici până la un thriller psihologic pare cam mult. Și totuși, în cariera fiecărui regizor sunt anumite borne care trebuie bifate, obsesii de care vrea să scape (Polanski are chiar o trilogie numită a Apartamentului, incluzând Repulsion – UK, 1965 – și Rosemary’s Baby – USA, 1968).

Interesant pentru cinefili, regizorul Roman Polanski – seamănă cu Huellebeq, cu care are în comun interesul pentru relațiile interumane bizare – se distribuie pe sine în acest rol de chiriaș la Paris. Tot el semnează și scenariul, adaptat după romanul „Locatarul himeră” de Roland Topor.

Atenție, spoiler! Trelkovsky (după Tarkovsky?), funcționar francez de origine poloneză, își găsește un apartament într-o veche clădire din zona centrală. Ajuns acolo, află că fosta chiriașă Simone Choule, o femeie frumoasă, s-a sinucis aruncându-se de la etaj. O vecină, care se prezintă ca d-na Dioz, îi cere să semneze petiția locatarilor împotriva altei doamne (Gaderian) dar el nu este de acord: nu-l deranjează cu nimic vecina resprectivă, despre care nici nu știe măcar unde stă.

– O să țin minte atitudinea, îl amenință vecina, apoi îl reclamă la secția de poliție pentru gălăgie.

Până în acest moment, filmul aduce cu ecranizările lui Hitchcock pe tema chiriașului (The Lodger), în care acesta este văzut ca un inocent condamnat pe nedrept. Dar acest mic conflict declanșează o spirală în care chiriașul evoluează de la inocență la bizarerie, până la impulsul de a se sinucide – căruia încearcă să-i reziste:

– N-o să ajung ca Simone Choule, își spune el.

Însă noaptea în apar / vede pe geam scene fantasmagorice (în imaginația sa vecinii fac picnicuri în curtea imobilului și îl privesc ca dintr-o lojă de teatru) iar filmul chiar începe să semene cu o piesă de teatru. De aici, trimiterile par a fi spre un cu totul alt film al lui Hitchcock, Rear Window.

– Au obligat-o să se sinucidă și încearcă același lucru și cu mine, se plânge el Stellei (Isabelle Adjani) în a cărei casă se refugiază o noapte, apoi fuge și de acolo, terorizat de un comis-voiajor care suna pe la uși.

Cu toate că absurdul/bizarul bate spre comedie, Chiriașul lui Polanski nu are hazul din balada lui Topârceanu, chiar dacă este la fel de grăbit (cu alte intenții, însă). Probabil că era interesant pentru americani și francezi să privească în anii 70 filmele lui Polanski ca pe o curiozitate ori ca pe o continuare a genului mistery / thriller inaugurat de Alfred Hitchcock. Cu toată patina timpului, ne fac să ne gândim la cruda realitate: overthinkingul este ceva cu care suntem deja obișnuiți atât la noi, cât și la semenii noștri.

Decalog VIII

8Am reluat aseară vizionarea seriei Decalog, după o întrerupere de câteva zile cu ocazia premiilor Oscar. Nu regret că am revenit aici: a fost ca o gură de aer rece. Deja după primul sfert de oră mă durea pieptul. Un film cu buget mic, fără artificii și efecte, propune atâtea dileme morale încât ajung să cred că filmele americane, cu toată rețeta lor de succes, sunt făcute degeaba. Sau nu: un fel de intoxicare în masă.

Ultimul din serie, VII-le (cu Nu fura!) l-am văzut subtitrat în engleză și nu mi-a lăsat o impresie grozavă. Și nici acesta nu mi-a mai produs vreo revelație, spre deosebire de celelalte (primele) șase. Aveam așteptări foarte mari, poate și fiindcă Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău mi se pare o poruncă… oarecum desuetă în zilele noastre. Poate cea mai puțin respectată. Ne-am civilizat, nu mai ucidem, nu mai furăm, poate că și ne mințim mai puțin (mai ales pe noi înșine). Dar de bârfit ne bârfim la greu și ne mai și ponegrim, făr` să ne pese. Chiar și de bănuim că viitorul cuiva poate fi oarecum influențat de două vorbe aruncate de noi, ne oprim? Eram curios să văd ce poate scoate regizorul de aici, prin ce diferă porunca asta de: Să nu minți?

dekalog-viiiBlocul cu 10 etaje este prea puțin prezent în acest film, sărăcăcios și ca personaje. Două femei (față de care blondele poloneze cu care mă obișnuise regizorul par acum fascinante) se reîntâlnesc: o respectabilă profesoară de etică de la facultatea din Varșovia, autoare, și traducătoarea sa evreică. Povestea se bazează pe un fapt real din viața jurnalistei Hanna Krall, prietenă a cineaștilor polonezi. Deducem din discuții că s-au mai întâlnit la o vizită a profesoarei în Israel. Acum evreica îi întoarce vizita, nu fără intenție, se pare. Invitată în biroul prudentului (și exagerat de speriatului) director, ironizat de jurnalista evreică care poartă cu el un dialog în engleză, ca apoi să se exprime dezinvolt în poloneză, profesoara acceptă (puțină crispată) dorința musafirei de-a asista la o oră de curs.

Acolo se pun în discuție teme morale, cum este cea din Decalogul II: soțul bolnav de cancer cu soția gravidă cu amantul. Fapt care mă impresionează neplăcut, deși privisem celelalte trimiteri (prin personaje) cu simpatie. Apoi înțeleg și accept explicația profesoarei: este o situație reală, ceva ce s-a întâmplat chiar aici, în blocul nostru.

Interesant bloc! comentează ziarista. Și cam aceasta a fost singura replică de reținut. Plus senzația neplăcută de nuditate, că toată lumea știe de povestea celor doi soți, din moment ce a ajuns deja temă printre studenți. De revăzut doar finalul ambiguu, cum că toate s-ar fi spus, și nu are rost să mai vorbim despre ele. Iar tot ce s-a întâmplat, se va mai întâmpla…