Arhive pe categorii: Palme d’Or

Foxcatcher

Un film candidat la Oscar în care Mark Rufallo (aici în rolul lui Dave Schultz) face un excelent supporting role;  după cum un rol la fel de bun face și Steve Carell, cu tot năsăul implantat pe mutra sa simpatică. Scenariul este bazat pe o poveste reală cu origini bizare, dacă ne luăm după ruta sinoasă parcursă până să ajungă pe ecran.

Se spune că este aproape imposibil să pui un scenariu în mâna unui regizor de top (deși eu încă visez la una ca asta). Aceștia refuză pur și simplu să-și piardă vremea citind materiale primite pe de la necunoscuți de teama complicațiilor juridice. Și totuși, prin 2006, când Benett Miller își lansa DVD-ul cu The Cruise într-un mic magazin din New York, un necunoscut i s-a prezentat astfel:

– Sunt Tom Heller și dețin drepturile unei povești care cred că te-ar interesa!

Miller i-a spus de ce nu poate accepta, dar producătorul Heller i-a lăsat un plic, pe care regizorul a ajuns să-l arunce într-o cutie cu alte resturi pe care le-a dus acasă. O lună mai târziu, când Miller s-a apucat  de curățenie, a dat peste plic. Uitând de unde provenea, el a citit articolele din plic și a exclamat:

-Oh, da, o să fac asta!

Apoi l-a sunat pe Heller, și după ce-au povestit despre asta, au demarat procedurile de dobândire a drepturilor asupra autobiografiei nepublicate a lui Mark Schultz (fratele lui Dave, jucat de Channing Tatum) pe care Heller le deținea împreună cu partenerul său, Michael Coleman.

Opt ani mai târziu, după mai multe întârzieri, filmul – cu Heller și partenerul său, Michael Coleman servind ca producători executivi – era selecționat în competiția oficială de la Cannes 2014, unde câștiga premiul pentru regie. Dincolo de stilul aparte al peliculei, cei trei actori reușesc să reproducă convingător subtilitățile dramei psihologice dintre frații Schultz și pseudo-antrenorul John DuPont. Un film bun despre proști, care, după Cannes, a mai fost nominalizat la 3 Globuri de aur și 5 Oscaruri.

Numai că… viața bate filmul! După lansare, Mark Schulz – care vânduse drepturile asupra autobiografiei sale către Heller & Coleman, producători executivi ai filmului – deranjat de faptul că filmul ar fi sugerat, în opinia sa, o posibilă relație amoroasă între el și John DuPont, a intrat pe Twitter, proferând amenințări la adresa regizorului:

YOU CROSSED THE LINE MILLER. WE’RE DONE. YOU’RE CAREER IS OVER. YOU THINK I CAN’T DO IT. WATCH ME.

Mark, care declarase într-un interviu că Foxcatcher este un film reușit, care l-a făcut să lase în urmă rănile trecutului, a continuat:

YOU THINK I’M GOING TO SIT BACK AND WATCH YOU DESTROY MY NAME AND REPUTATION I SWEAT BLOOD FOR. YOU AINT’ SEEN NOTHING YET DUDE.

A VII-a pecete (1956)

Ingmar_Bergman_1957Al 19-lea lung-metraj al lui Bergman, regizor suedez angajat din 1943 la Svensk Filmindustri. Abia după zece ani în care toarnă 16 filme și mai multe spoturi publicitare, formându-și un stil propriu (cu influențe in expresionismul german și neorealismul italian) ajunge celebru cu Amurgul unui clovn (1953), filmul care marchează și începerea colaborării sale cu cameramanul Sven Nykvist.

Consacrarea internaţională i-o aduce Surâsul unei nopţi de vară (1955) pentru care este nominalizat la Palme d’Or-ul din 1956. Spre disperarea celor de la Cahiers du Cinema, care îşi consideră idolul umilit cu o răsplată minoră, primește Premiul pentru umor metaforic. Următorul său film, Fragii sălbatici (1957) este considerat unul dintre cele mai bune filme ale sale.

Peste un an, juriul condus de André Maurois îi va acorda Premiul Special pentru A şaptea pecete (1957), premiu împărţit cu Andrzej Wajda (pentru Generaţia). În acest film, turnat în doar 35 de zile, regăsim elemente din Fragii sălbatici (laptele proaspăt și fragii serviți cavalerului). Acțiunea filmului se încheagă greu, filmele sale din această perioadă fiind greu de urmărit de către publicul neavizat. Doar ca și cinefil poți găsi răbdarea necesară să aduni simbolurile răsfirate, ca s-ajungi să pricepi la final că totul a fost doar visul unui artist.

Povestea urmărește impactul ciumei, starea pesimistă rămasă în urma acestei epidemii care s-a instalat în Scandinavia secolului al XIV-lea. Întors din cruciadă, cavalerul Antonius Block (interpretat de hipnoticul Max von Sydow) îl caută pe Dumnezeu în scurtul răgaz al partidei de șah cu moartea. Din cele patru cupluri care apar în povestire, în final supraviețuiește doar cel al artiștilor, datorită capacității lui Jof (jucat de Nils Poppe) de a vedea ceea ce alții (inclusiv soția, interpretată de Bibi Andersson) iau drept închipuiri.

Winter Sleep (2014)

Mă uit de două seri la filmul ăsta și nu reușesc să-i dau de capăt. M-a atras titlul: aproape că intrasem și eu într-un soi de hibernare, sau de astenie de iarnă – nici nu știu cum să-i zic (noi nu vrem să fim genial, zicea cineva, noi vrem să fim trimbulinzi). Apoi vremea și-a revenit brusc, amăgindu-ne amiezile c-un iz de november summer, de ni se dezgheață sloiurile. N-am apucat să văd (de frig) prea multe filme franțuzești la FFF (Festivalul filmului francez) din Cluj, așa c-am zis să mă răzbun cu încă un Palme d’Or, și-am dat timpul înapoi c-un an.

nihalAșa-m ajuns la Winter Sleep-ul lui Nuri Bilge Ceylan. Și-s încă tot în Anatolia și-n seara asta, sub impresia dialogurilor dintre Aydin și sora sa divorțată și cam arțăgoasă, Necla. Am ajuns aseară la sfâșietoarea, dar necesara (pentru el) limpezire a actorului cu soția sa, Nihal și m-am oprit. Nu mai aveam puterea să urmăresc răutatea din ochii frumoasei femei. La ce bun cuvintele, când norul pe care-l pot da ele la o parte, aduce furtuna? Încerc să mă uit mai departe în seara asta; cu toate că mă simt ca și cum aș ieși în ploaie, uitându-mă spre cer.

Un film frumos și până la urmă, dezamăgitor: „Soarta noastră infailibilă e să fim înșelați în tot ce încercăm”, se consolează (auto)romanticul Aydin. „Facem planuri geniale în fiecare dimineață și suntem proști toată ziua” 🙂 Aferim, boier Ceylan!