Arhive pe categorii: motivational

Dunkirk (2017)

Din capul locului, filmul regizat de Christopher Nolan se anunță extenuant, greu de dus, menit să îţi facă creierii ţăndări și de aceea imi este dificil să îl recomand; l-aș așeza mai degrabă în categoria „exclusiv pentru amatorii genului”. Un film despre Dunkerque (în limba franceză) și plajele din nordul Franței, la începutul celui de-al II-lea război mondial.

Istoria operațiunii Dynamo a constat în evacuarea orașului în 1940 și exodul populației evacuate spre Anglia. Soldații belgieni, francezi și britanici prinși în ambuscadă de către trupele germane vor trebui să ducă o bătălie sângeroasă pentru supraviețuire

Această prezentare necesită JavaScript.

Având în vedere că filmul a fost creat pentru atmosfera în care destinele personale sunt mai puțin importante iar soldații pe câmpul de luptă devin un personaj colectiv amenințat de bombe, prizonierat, inaniție, supraviețuire, filmul face economie de dialoguri,chiar și narațiunea e voit haotică,cu imagini de pe uscat,de pe mare,din aer.

 Să fie un imn adus eroismului sau un recviem despre absurditatea războaielor?

127 de ore sau despre esența spiritului uman

127 de ore”, regizat în 2010 de Danny Boyle este povestea extraordinară de supravieţuire a alpinistului Aron Ralston (James Franco) rămas captiv timp de 5 zile și jumătate, în anul 2003, într-un canion izolat din Utah.
Titlul filmului reprezintă numărul de ore petrecute de Aron, cu mâna strivită de un bolovan, departe de orice urmă de civilizaţie, având ca aliaţi o cameră video şi amintirile celor dragi.
Cu un rating de 7,6 din 10 pe “IMDB”, cu 6 nominalizări la Oscar, un premiu pentru “Filmul Anului” de la “AFI Awards” în 2011 şi multe alte nominalizări ori premii obţinute, acest film NU este recomandat celor care nu au inimă pentru scenele „tari” (în special vreo 10 minute aproape de final).

Însă tocmai împotriva acestui argument este un film pe care nu se poate îl ratezi.
Bazat pe carteaBetween a rock and a hard place”, scrisă de însuşi protagonistul acestei experienţe terifiante, filmul face parte din categoria celor care te fac te întrebi dacă ai putea trece printr-o astfel de aventură şi, mai ales, dacă i-ai putea supravieţui. Şi dacă ar exista cea mai mică şansă îi supravieţuieşti, care ar fi preţul pe care ai fi dispus îl plăteşti?  
Inginer de profesie, Aron este un explorator neînfricat, îndrăgostit de formele extreme de relief, aşa pleacă pentru o aventură de week-end, fără a spune nimănui care este destinaţia sa.
La coborârea între pereţii înguşti ai canionului “Blue John”, în ciuda verificării preliminare a terenului pe care se aventurează, Aron alunecă şi ajunge jos cu mâna prinsă între un bolovan imposibil de îndepărtat şi unul dintre pereţii canionului. La ora 3:14 începe cea mai dureroasă experienţă din viaţa protagonistului filmului şi, de ce nu recunoaştem, una cu care nu multor oameni le este dat se întâlnească în timpul vieţii. Cu puţinele lucruri pe care le are la îndemână – o minilanternă, o pereche de ochelari, un mini CD player, ceva de mâncare, un furtun, câţiva metri de coardă de căţărare, un rucsac, o pereche de căşti, 4 baterii, un card bancar, cheile de la casă, un fel de briceag, un ceas de mână, un termos cu apă, o cameră video – Aron se vede nevoit găsească o cale de ieşire din capacana mortală în care se află.
Filmul culminează cu o scenă pe care eu nu am văzut-o nici la prima vizionare, când am dat pe alt canal, nici acum, la revizionare, când am “derulat” câteva minute mai târziu.
„127 de ore” este genul de film care te face sari de pe scaun când îl vezi, repetânduţi obsesiv în minte “nu se poate aşa ceva” şi care te bântuie după ce se termină, o perioadă variabilă de timp – de la câteva ore, poate la câteva luni.
De unde acest impact atât de puternic?
În primul rând, din extrem de autentica transformare ai cărei martori suntem: dintr-un Aron un pic îngâmfat, plin de energie şi gata de o nouă aventură îndrăzneaţă, la începutul filmului, vedem pe rând pe rând un Aron decis facă orice ca îşi elibereze mâna, apoi un Aron străpuns de gândul s-ar putea moară acolo, un Aron asaltat de halucinaţii şi amintiri şi peste ceva timp un Aron descurajat care îşi iala revedere” de la cei dragi, filmându-se.

Îmi luam la revedere. Şi îmi împărţeam bunurile celor rămaşi. A fost foarte emoţionant pentru mama vadă partea asta, când i-am arătat-o. Şi pentru tata. Şi pentrucâţiva prieteni. Cu toate astea au reuşit redea în film cu maximă acurateţe această parte.” (întreg reportajul, aici; ATENŢIE! conţine spoiler film)

Impactul este puternic şi pentru în Aron nu vedem un american, inginer, alpinist, tânăr, bărbat, alb. Ci pentru în el găsim esenţa condiţiei umane când este pusă în faţa unei triple situaţii limită: aceea de a-şi pierde fie minţile, fie viaţa, fie pe amândouă, doar tăria de caracter fiind cea care va dicta rezultatul acestor confruntări.
De aici vine al treilea motiv pentru care filmul are un efect atât de puternic asupra spectatorului şi implicit, un motiv pentru care filmul merită (re)văzut: lupta dusă pe mai multe fronturi:
– Aron cu mâna blocată, din ce în ce mai puţin vascularizată, contra bolovanului care nu se mişcă indiferent de cât îl împinge, trage, ridică, ciopleşte protagonistul filmului;
– Aron izolat, cu “bateriile” din ce în ce mai consumate, din cauza insuficienţei apei şi hranei, epuizat de lipsa unui somn adecvat, contra ideii nu va scăpa de acolo,  moartea se apropie cu paşi repezi; altfel spus, războiul contra propriei minţi (vezi conversaţia de încurajare pe care o poartă cu sine: “nu-ţi pierde minţilesau emisiunea live pe care o difuzează din fața camerei de filmat, auto-ironizându-se pentru „inteligența” de a fi plecat fără anunţe pe nimeni unde se duce) ;
– Aron plin de regrete, meditând la viaţa pe care a trăit-o, contra remuşcărilor nu a făcut tot ce şi-a propus sau tot ce era bine (“mamă, te iubesc şi îmi doresc să îţi fi răspuns de fiecare dată când m-ai sunat”) ori analizând cum a ajuns aici şi mai ales, de ce. Tot mintea este cea care îl urcă într-un montagne-rousse şi îl poartă prin frânturi de amintiri ale clipelor trăite: duşul de dimineaţă, un recital la pian al surorii sale, din vremea când erau copii, petrecerea în pielea goală ţinută pe bancheta unei maşini, în plină iarnă, despărțirea de iubita sa.

Ultimul motiv pentru care acest film merită văzut este empatia reală pe care o simţim faţă de Aron. Suntem acolo cu el, clipă de clipă, trecând prin tot registrul de stări pe care el le încearcă: determinare, teamă, deznădejde, epuizare, melancolie, tristeţe, groază, recunoştinţă.
Rolul este magistral interpretat de James Franco, mai ales actorul se află într-o poziţie statică şi are la îndemână  foarte puţine “instrumente” pentru a reda ce se întâmplă înlăuntrul fiinţei lui: mimica, tonalitatea vocii şi gesturile limitate la perimetrul în care este blocat. Aşa oferă un adevărat regal cu ajutorul buzelor crăpate, al ochilor încercănaţi, al vocii din ce în ce mai scăzute, al luminii din ochi, din ce în ce mai stinse.
Despre acest rol, James Franco spunea:

Când l-am întâlnit prima dată pe Aron, m-a întrebat de ce vreau joc acest rol. Şi eu am spus “cred este interesant vezi un om scos din mediul său şi forţat să vadă din ce este făcut cu adevărat. Şi lui Aron nu i-a plăcut acest răspuns. A zis: mulţumesc, dar unul dintre lucrurile care m-au ajutat în acele momente a fost legătura cu cei dragi. ”

 

Regizorul Danny Boyle aducea acest film după succesul de box-office cu “Slumdog millionaireaşa aşteptările erau mari, atât din partea publicului, cât şi a criticilor. Şi Boyle nu doar s-a ridicat la nivelul acestor aşteptări, ci le-a dat un nou înţeles, pur şi simplu: excelenţăprin atenţie la detaliu, fidelitatea reconstituirii cinematografice a unui eveniment real, tehnică de filmare perfect adecvată momentelor filmului.

„127 de ore” NU este despre chin, disperare şi izolare, ci despre cum toate banalităţile vieţii cotidiene pălesc atunci când eşti înconjurat de chin, disperare şi izolare. Despre cum o minte puternică face diferenţa între a te da bătut şi a nu renunţa indiferent cât de imposibilă este situaţia în care te afli. Este un film despre cât de mult cântăreşte în dorinţa noastră de a supravieţui iubirea pentru cei dragi. Şi mai ales, este un film despre cum spiritul uman nu poate fi zdrobit. NICIODATĂ!

La Danseuse (2016)

Vă este cunoscută această imagine cu Dansul serpentină din articolul anterior Filmul nu a fost niciodată mut: dancing! Interpreta acestui joc scenic era Loïe Fuller o americancă (la origini cowgirl la ferma tatălui său) care a inflamat și a cucerit Parisul acelei turmentate Belle Époque în care reușeau, se pare, ca întotdeauna, tot tupeiștii!

cannes-2016-la-danseuse-l-evidence-complementaire-de-lily-rose-depp-et-soko,M334529.jpg
Înfășurată în metri de mătase albă, ea se contorsiona, distorsiona, cu mecanisme invizibile publicului acoperită de luminile colorate, scânteietoare și orbitoare ale primelor reflectoare electrice, tehnologie revoluționară pentru acea epocă care-i sublimau mișcările, mai degrabă niște incantații hipnotizante în fața unui public încă neavizat asupra eleganței baletului clasic.

În Parisul avangardist ea este icoană adorată a lui Mallarmé, Lautrec sau Rodin, a cunoscut gloria de vedetă, de muză – ca apoi să cadă în uitare până când câteva decenii mai târziu este redescoperită și (re)considerată o pionieră a dansului contemporan.

165245
Ce a dus la ruinarea carierei lui Loïe Fuller :
-nu era o dansatoare în adevăratul sens al cuvântului, și-a uzat repede forțele din pură încăpățânare, exersând, zic eu … să zboare chiar și fără aripi.
-apariția concurenței, în persoana Isadorei Duncan „îngerul malefic”care are dansul în sânge, mișcări lejere, elegante, la antipodul lui Loïe Fuller.

Regizoarea Stéphanie de Giusto se află la primul său film și are ambiții mari, care se concretizează doar parțial. Cineasta axează povestea pe confruntarea dintre cele două rivale, în care Fuller e tot mai motivată să continue ca-ntr-un rodeo masculin în care învingătorul ia totul. Această viziune provoacă trenări narative,un dezechilibru al poveștii care monopolizează spațiul unor personaje secundare funcționale (snobul Armand, aristocratul Louis, un mecena toxicoman, dar atractiv)

165714Jocul divelor este neașteptat :
de bun a lui SoKo (Stéphanie Sokolinski) cântăreață și actriță franceză, parteneră de viață a actriței americane Kristen Stewart.
de slab al foartei tinere descendente a lui Johnny Depp și Vanesei Paradis, drăgălașa Lily Rose Depp (17 ani), fără strungăreață,  fotogenică și grațioasă, fragilă și rece, totuși, cu un dans lipsit de nerv, de consistență, de profunzime.

Scenele de dans cam lungi, repetitive nu m-au sedus sau vrăjit; în loc să mă simt ruptă de realitate, am vânat erorile de mișcare, momentele mai puțin grațioase. Sigur, filmul ar fi avut nevoie de mai multă nebunie 😜 !

Film prezentat la Un Certain Regard, Cannes 2016.

Balto sau povestea unui erou

“Balto” (1995) este o poveste emoţionantă despre determinarea de a nu te lăsa niciodată învins şi despre nevoia de a-ţi demonstra că poţi să îţi depăşeşti limitele.
Un desen animat al cărui erou este Balto (Kevin Bacon), jumătate câine, jumătate lup, pe care îl găsim tocmai în Nome, un orăşel din îndepărtata Alaska, unde săniile trase de câini sunt principalul mijloc de transport pentru locuitorii aflaţi atât de departe de restul civilizaţiei.
Evenimentul care îl va ajuta pe Balto să îşi dezvăluie cu adevărat caracterul este unul trist: o epidemie de difterie îmbolnăvește copiii din Nome, aşa că trebuie ca o sanie trasă de câini să ajungă la Anchorage de unde să aducă anti-toxina necesară vindecării lor.
Echipa selecţionată pentru acest drum anevoios este una condusă de vedeta locală în cursele de sănii – infatuatul şi autoritarul Steele (Jim Cummings). Tocmai aceste două trăsături de caracter îl vor face pe Steele să eşueze în călătoria spre Anchorage, punând în pericol nu doar viaţa camarazilor săi, ci şi pe cea a omului care conduce sania.


Văzând imensa durere pe care o îndură părinţii copiiilor bolnavi , printre care şi Rosy (Juliette Brewer), stăpâna căţeluşei Jenna (Bridget Fonda), de care Balto este un pic îndrăgostit, câinele nostru singuratic decide să plece în căutarea expediţiei conduse de Steele, rătăcită fără urmă printre troienele de zăpadă şi viscolul neiertător. Înainte de această aventură, Balto este un câine temut sau dispreţuit de oameni şi de semenii săi canini, pierdut între ceea ce îi lipseşte ca să fie recunoscut drept un câine autentic şi ceea ce el refuză ca să îmbrăţişeze ideea că este lup. Poate tocmai de aceea “pleacă să îngheţe de frig, în căutarea unui câine pe care nu îl place, ca să aducă medicamentul unui oraş care nu îl place pe el”.
În cursul călătoriei sale, Balto va înfrunta numeroase pericole, va fi ajutat de prietenii săi – gâscanul cu accent rusesc Boris (Bob Hoskins) şi urşii polari Luk şi Muk (Phil Collins), îşi va testa rezistenţa la frig, durere, dezamăgire şi eşec, îşi va accepta apartenenţa şi la familia lupilor, nu doar la cea a câinilor, altfel spus se va auto-descoperi dincolo de tot ce îşi putuse imagina la începutul drumului.


Desenul merită vizionat nu doar de copii și nu doar împreună cu ei. Văzându-l, ţi-e greu să decizi dacă personajelor canine le-au fost împrumutate trăsături umane –rezistenţă, determinare, consecvenţă, inteligenţă, spirit de echipa, altruism – sau dacă, de fapt, prietenii canini au posedat aceste trăsături dintotdeauna şi le-au dăruit şi oamenilor. La fel ca stăpânii lor oameni, câinii au în acest desen animat şi defecte: sunt linguşitori, nestatornici, falşi, încăpăţânaţi, aroganţi, fricoşi. Tocmai această descriere lipsită de idealizare face ca personajele să fie autentice. Ca şi oamenii, câinii sunt umbră şi lumină.
De la un capăt la altul, filmului nu îi lipseşte nimic: umor, aventură, suspans, intrigă, iubire, eroism.
Toate fac din acest desen unul ce merită văzut şi revăzut ori de câte ori avem nevoie de o doză de discurs motivaţional auto-indus, de tipul “pot să fac asta”, “nu mă voi lăsa doborât de nimic” ori “ştiu cine sunt cu adevărat”.
Dacă toate cele scrise mai sus nu v-au convins să (re)vedeţi acest film, mai am un argument extrem de important:
În Central Park din New York, lângă “Tisch Children’s Zoo”, o statuie de bronz îl întruchipează pe Balto, câinele erou care în 1925 a călătorit 674 de mile pe o vreme extrem de dificilă ca să aducă anti-toxină de la Anchorage în orăşelul Nome, pentru a vindeca toţi copiii bolnavi de difterie.

 

Balto a existat cu adevărat, iar povestea lui este spusă în acest film de însăşi Rosy (Miriam Margolyes), devenită o bunică recunoscătoare pentru eroismul câinelui care i-a salvat viaţa.
Şi pentru că mi-este atât de drag acest personaj, pe primul meu câine l-am botezat în urmă cu 8 ani, Balto:)
Aşadar, cu sau fără copii, bucuraţi-vă de desene animate!

Căsnicia – „Micul Infern”?

Micul Infern, adaptare după piesa scrisă de Mircea Ştefănescu, merită văzută, auzită și simţită asemeni unui răsfăţ pe care îl savurăm din când în când. Dacă ar fi să clasific piesa în universul dramaturgic, aş spune că este în egală măsură o comedie dramatică şi o dramă comică.

Este o comedie dramatică pentru că asemeni vieţii, îţi oferă din plin momente în care îţi vine să dai din râs în plâns. Este o dramă comică pentru că tot asemeni vieţii merită urmărită cu sufletul la gură, până în ultima secundă, pentru a-i trăi momentele vesele, uneori abil deghizate în adevărate drame – mai mici sau mai mari.

Jucat la Teatrul „C.I. Nottara” în 1979 şi adaptat pentru televiziune, „Micul Infern” te invită în casa familiei Vernescu pentru a-i savura bucuriile, melancoliile şi pietrele de încercare pe parcursul a patruzeci de ani. Piesa debutează într-o seară de 30 martie, când Sandu (Ion Dichiseanu), căpitan de infanterie, demisionează din armată pentru a urma facultatea de drept şi pentru a deveni avocat.

Este căsătorit cu Viorica (Lucia Mureșan), după care suspină Cornel (Ştefan Radoff), un „doctor” vecin, îndrăgostit de ea din vremea în care fata era în clasa a cincea. Portretul familiei este completat de coana Eleonora (Silvia Dumitrescu-Timică), mama Vioricăi, soţie de cadru militar de carieră, care îi instruieşte pe cei din jurul ei cu aceeaşi mână forte şi precizie cu care a condus, în vremea când nu era văduvă, ordonanţele soţului.

Şi pentru că veni vorba de ordonanţe, să nu îl uit pe Mielu (Ion Siminie), ordonanţa căpitanului, care nu se va „libera” niciodată din serviciul familiei superiorului său, devenită odată cu trecerea timpului, propria familie. În aparenţă, piesa este o argumentaţie pro-căsnicie, un „mic infern”, „în care îţi trebuie mai mult curaj să intri, decât să ieşi din el”, după cum spune Sandu.

Spun „în aparenţă” pentru că sub pretextul dramaturgic al neabandonării corabiei în care s-au urcat atunci când s-au căsătorit, Sandu şi Viorica ne vor oferi în anumite momente exact opusul: motive pentru care ar fi îndreptăţiţi să se despartă. Printre acestea se numără gelozia lui Sandu, încăpăţânarea lui de a renunţa la cariera militară, flirturile Vioricăi cu locotenentul Mavropol, iubirea eternă pe care i-o poartă Cornel Vioricăi, gata oricând să o ia de nevastă, îndrăgosteala târzie a lui Sandu de secretara lui, cu vreo 40 de ani mai tânără, neobositul amestec al soacrei în căsnicia celor doi. Tocmai în asta constă, în opinia mea, provocarea autorului: dacă ai fi tu în locul lor, dacă ar fi a ta căsnicia lor, ce ai face? Ai renunţa la viața în doi ? Sau ai merge mai departe, așteptând calmul de după fiecare furtună?

Iar motivația dramaturgului în scrierea acestei piese vine cumva din cuvintele pe care i le spune Viorica lui Mavropol: “dumneata nu ştii ce înseamnă o căsătorie … vorbeşti ca un om obişnuit să facă curte. O căsătorie e un lucru mult mai serios, mai grav”. În ciuda acestor hopuri (sau poate tocmai datorită lor), Sandu şi Viorica ridică rutina traiului lor la rang de fericire din lucruri simple şi mai ales fericire datorată iubirii care, atunci când e profundă şi continuă, depăşeşte cu bine piedici mai mici sau mai mari.  Latura dramatică este accentuată de ultima parte a piesei, în care îi găsim pe membrii familiei Vernescu aproape de apusul vieţii lor, rememorând clipele trăite, reflectând asupra viitorului urmaşilor lor şi mai ales, fiind învăluiţi într-o pânză dulce-acrișoară de bucurie pentru viaţa trăită şi de regret pentru anii care nu se mai întorc.

Este, de altfel, cea mai emoţionantă parte a piesei, pentru că te îndeamnă să te opreşti din iureşul cu care îţi trece viaţa şi să arunci o privire înapoi spre tot ceea ce ai visat, sperat, împlinit, trăit. În asta constă de fapt farmecul piesei şi implicit al vieţii: în a trăi cu bucurie fiecare clipă, reuşind ca recunoştinţa pentru ceea ce ai trăit să fie mai mare decât regretul că viaţa are o durata determinată. Şi acesta este şi motivul pentru care am ales piesa pentru recenzia de astăzi – mesajul ei motivaţional de a trăi viaţa cu bucurie, oricât de greu ar părea totul uneori.
Pentru că, aşa cum spune coana mare, “eu vreau să văd lebede, să văd copii mulţi, să miros flori multe, verdeaţă. A venit primăvara şi mie îmi place să trăiesc” şi “eu aş vrea să mai trăiesc încă 90 de ani degeaba”:)

Piesa are un ritm alert, fără urmă de plictiseală ori previzibil, cu mult umor – de situaţie şi mai ales de limbaj. Un exemplu de umor de situaţie este cel în care coana Eleonora descoperă după 30 de ani că „toată viaţa” a fost tratată de un doctor în drept, nu în medicină. Reacţia ei la mărturisirea lui Cornel, care îi dăduse consultaţii, este delicioasă: „câte boli or fi trecut prin mine şi habar n-am avut”:)

Tot umor de situaţie este jocul “rece-cald-frige” pe care aceeaşi coană Eleonora îl joacă cu Sandu, când acesta caută cu înfrigurare locul în care sunt ascunse scrisorile „compromițătoare” trimise de Cornel Vioricăi, pe vremea când aceasta era doar o adolescentă. Sau tirada de critici pe care Cornel o adresează Vioricăi şi coanei Eleonora pentru cât de modern au crescut-o pe Măriuca, fiica cuplului Vernescu, femeie care la fel ca  mama ei, are prilejul de a divorţa şi alege să rămână căsătorită. Umorul de limbaj încântă de la un capăt la altul:

“cum poţi să fii atât de prost, Cornel, să îţi închipui că o femeie o să se ţină de cuvânt după 5 ani, când ea de obicei nu ştie ce face peste 5 minute?”
“mai bine că nu te-ai însurat, miop cum eşti”
“gemeni, pe doi cai suri. Pe doi cai surzi? Suri, surdule!”
“nicio coano Elenoro, mie să îmi spui doamnă Arbore, cu nebunii nu sunt intimă”

“tu nu te-ai săturat mâncând toată viaţa gratis la noi?”
“mă duc să îmi pun haina că am pe cineva la masă. Pe cine? Pe tine.”
“vrea Coana Mare să facă nani-nani înainte de masă? Da’ de ce îmi vorbeşti aşa ca la copiii tâmpiţi?”
“este pentru prima dată când mi se spune în casa asta că bine am venit”
“tot e bine să ai un amant în casă, are cine să îţi amintească când trebuie să îţi pupi nevasta”.

În varianta radiofonică a piesei, pe care o aveam pe o placă de pick-up şi o ascultam demult, există un dialog în care Sandu îi dezvăluie Vioricăi cum l-a pus pe fugă pe pretendentul ei din tinereţe – locotenentul Mavropol şi, în replică, Viorica îi povesteşte soţului ei cum a scăpat de secretara de care se amorezase domnul avocat. Din păcate, în varianta televizată, acest pasaj lipseşte. De ce am menţionat acest lucru?

Pentru că atât Sandu, cât şi Viorica au ştiut să îndepărteze două dintre ameninţările care au planat asupra căsniciei lor, întruchipate de cei doi “pretendenţi” – secretara şi locotenentul – printr-o inteligenţă, diplomaţie şi nu în ultimul rând, umor, care nu cred să mai existe în relaţiile de azi. De altfel, întreaga piesă se derulează într-o atmosferă de rafinament al purtărilor, al vorbelor, al însăşi mişcării scenice. Poate că sunt eu nostalgică după o vreme pe care, paradoxal, nici nu am trăit-o. Însă urmărind piesa cu atenţie, cu siguranţă îmi veţi da, cel puţin parţial, dreptate. Autenticitatea piesei, ritmul ei vibrant şi mai ales, umorul fin şi inteligent se datorează atât dramaturgului, cât mai ales interpretării actoriceşti.

Protagoniştii piesei îi redau atât de firesc subiectul și atmosfera, încât timp de o oră şi 48 de minute, reuşesc să transpună privitorul în casa lor, în familia lor, în inimile şi gândurile lor. Ce altă recompensă mai mare poate exista pentru un actor de teatru decât să ştie că privitorul i-a fost cu adevărat aproape, în povestea pe care a jucat-o? Bucuraţi-vă de teatru!