Arhive pe categorii: istoric

The Promise (2017?) este un film care înainte de a fi distribuit în cinematografe a obținut un record de comentarii negative, fiind vorba despre cel mai delicat subiect pentru turci și anume genocidul armenilor care a avut loc în perioada 1915-1916 (până în 1923,  când lucrurile s-au mai liniștit după expulzarea și a numeroși greci)!

Nici un film pe această temă nu a primit undă verde. De exemplu, în anii 1970 la Hollywood, MGM a început turnarea unui film cu Clark Gable în rolul principal, o adaptare a best-seller-ului lui Franz Werfel „Die vierzig Tage des Musa Dagh” 1933. În urma presiunilor diplomației turce, drepturile filmului au fost revândute, realizându-se în 1980 un film cu buget mic, care se găsește și azi pe youtube, aici:

Realizatorul armean Atom Egoyan a crezut că a găsit soluția cu filmul său ,,Ararat” în 2002. Studiourile Miramax au refuzat să distribuie filmul în urma presiunilor de pe Internet, trebuind să-și închidă site-ul. În 2015, canalul de televiziune France24 a difuzat un documentar comemorativ:

Armenia.png

Filmul hispano-american,,The Promise” realizat de irlandezul Terry George (căruia îi datorăm și cutremurătorul ,,Hotel Rwanda” 2004) este perceput de pro-turci, fără referire la calitățile artistice ale filmului, drept o sfruntată minciună istorică.

Sinopsis: Oscar Isaac, Charlotte Le Bon și Christian Bale formează un triunghi amoros incarnat de Michael, un medicinist armean (căsătorit cu o conațională bogată) care se îndrăgostește de Ana, de origine armeană, stabilită la Paris,o femeie sofisticată , iubita jurnalistului american Christopher.

Cei trei se întâlnesc pe timp de război, când Imperiul Otoman își agonizează ultimele zile și începe să ucidă armenii. Astfel, Michael ajunge într-un lagăr din care va evada .El se întoarce în satul lui natal, își ia soția însărcinată și se refugiază împreună în munți. Când află că Ana și Christopher sunt într-o unitate a Crucii Roșii din apropiere, Michael le cere să îi ajute familia să fugă, însă prea târziu, pentru că turcii incepuseră deja să treacă prin sabie armenii din satul său natal.

Se spune că în Turcia cine recunoaște genocidul armenilor e pasibil de închisoare. În alte țări nerecunoașterea Holocaustului evreiesc poate duce la același rezultat. Cât suntem de manipulați, chiar și cu istoria modernă !

Voces inocentes (2004)

,,Voci inocente” prezintă copilăria lui Chava, un băiat de 12 ani ce trăiește în miezul lipsurilor, atrocităților, învățând să se călească la durere și oboseală

Știați că sunt în jur de 40 de țări (de ex. Liberia, Sierra Leone) ce s-au aflat sau se mai află în război civil care recrutează cu forța copii, pe care, după un instructaj sumar, înarmați și drogați, îi aruncă în toiul luptelor?

Anii 80 sunt marcați de sângeroasa confruntarea dintre militanții Frontului Farabundo Martí (de stânga) și Junta Militară sprijinită de SUA. Lovitura militară de stat din octombrie 1979 e urmată de represiune, teroare și asasinate organizate de „Escadroanele Morții”. Printre primele victime ale acestora: arhiepiscopul de San Salvador, Oscar Romero.

Asasinarea arhiepiscopului Romero în 24 martie 1980 a dus la escaladarea violențelor. Dictatura militară a propagat sloganul „Fii patriot, ucide un preot!”

Chiar la înmormântarea lui Oscar Romero, la care au participat circa un milion de oameni, a avut loc un masacru în care și-au pierdut viață peste 40 de persoane. În războiul civil care a urmat și care a durat pană în 1992 au murit peste 75.000 de persoane, dintre care 70.000 de civili. Voci inocente prezintă copilăria lui Chava, un băiat de 12 ani care va trăi în miezul lipsurilor, al atrocităților, învățând să se călească la durere, oboseală, înrăire.

O maturizare în care trebuie să ia decizii, să-și îngrijească mama deoarece tatăl a fugit din țară ca să scape de iadul de acolo.

Această prezentare necesită JavaScript.

Voci inocente e o adaptare după copilăria lui Oscar Torres, scenaristul filmului Torres și-a petrecut anii copilăriei între schimburile de focuri dintre guerrileros și junta militară, trăind cu groaza din bidonviluri, asistând la incendierea satului, înrolat cu forța în armata salvadoriană, de la școală, pentru a participa activ la războiul civil, va asista chiar și la execuția unor copii „rebeli”.

Rolul lui Chava este interpretat de Carlos Padilla aflat la primul său lung-metraj. Copilul este un obișnuit al reflectoarelor, deoarece de la vârsta de 5 ani a început să prezinte publicitatea la televizor.

Filmul este întrucâtva de-dramatizat prin scene care ne deconectează brusc de la ororile care se repetă tot mai des și mai feroce

Aceasta se întâmplă prin zoom-uri neașteptate și prin mișcări inopinate ale camerei de filmat. Astfel îi vedem pe copiii care nu sunt încă înrăiți de război (cu excepția recruților, care sunt la uniformă, înarmați și trag destul de repede cât să-și sperie foștii vecini, foștii colegi de școală).

Lui Chava – chiar dacă muncește, a devenit mai puțin naiv și a prins diverse tertipuri de la adulți – îi place să se joace, iubește o fetiță, își răsfață frații, dar îl bate gândul să treacă de partea „opozitiei”, fiind admirator al unui unchi de-al său „guerillero”, după ce își dă seama cum o armă poate intimida, da forță, ori distruge.

Subiectul este foarte tare, cu o scenografie nu prea subtilă care chiar ne lovește brutal: metafora pierderii copilăriei (copii care scăpa din mâini jucăriile când sunt chemați de militari sau fac pe ei la recrutare, copii asistând la răpirea de pe stradă de către militari a femeilor mai drăguțe)a incredibilei rezistente omenești la sărăcie lucie, foame, violentă, moarte, vis-a-vis de fragilitatea aproape ridicolă a vieții (câte morți subite ale inocenților, victime ale unor gloanțe rătăcite, ale unor executanți fără pardon, totul aparținând zonei absurdului).

Satul care fusese când teren de joacă când câmp de luptă va fi ras de pe fața Pământului. Un film de război, printre cele mai bune!

Cea mai memorabilă scenă mi s-a părut aceea în care copiii se întind pe acoperișuri, unde stau până la lăsarea nopții, pentru a nu fi văzuți de militari!

Dunkirk (2017)

Din capul locului, filmul regizat de Christopher Nolan se anunță extenuant, greu de dus, menit să îţi facă creierii ţăndări și de aceea imi este dificil să îl recomand; l-aș așeza mai degrabă în categoria „exclusiv pentru amatorii genului”. Un film despre Dunkerque (în limba franceză) și plajele din nordul Franței, la începutul celui de-al II-lea război mondial.

Istoria operațiunii Dynamo a constat în evacuarea orașului în 1940 și exodul populației evacuate spre Anglia. Soldații belgieni, francezi și britanici prinși în ambuscadă de către trupele germane vor trebui să ducă o bătălie sângeroasă pentru supraviețuire

Această prezentare necesită JavaScript.

Având în vedere că filmul a fost creat pentru atmosfera în care destinele personale sunt mai puțin importante iar soldații pe câmpul de luptă devin un personaj colectiv amenințat de bombe, prizonierat, inaniție, supraviețuire, filmul face economie de dialoguri,chiar și narațiunea e voit haotică,cu imagini de pe uscat,de pe mare,din aer.

 Să fie un imn adus eroismului sau un recviem despre absurditatea războaielor?

John Adams (serial TV, 2008)

După ce debuta ca un canal exclusiv de filme, prin anii 70, HBO devine în ultima perioadă un canal TV poziționat pe nișe de public (HBO2 și HBO3). Cinemax, ultimul său brand axat exclusiv pe cinema, s-a repoziționat în Cinemax 1 (producții de public) și Cinemax 2 (producții independente și filme clasice). De remarcat că unde noi vedem o diferență esențială (între filmul de public / filmul de artă, independent), americanii văd doar un alt gen (filmul de artă ca zonă de nișă, undeva în aceeași zonă cu amatorii de film clasic), probabil unul nostalgic, chiar ușor desuet. Închid paranteza.

Printre serialele apărute pe „noul” HBO, de remarcat mini-serialul TV John Adams, despre al doilea președinte american (rol principal interpretat de Paul Giamatti), unul dintre părinții Declarației de independență. Alături de el (sau, prin ochii săi) apar alte figuri istorice: Benjamin Franklin, George Washington și Thomas Jefferson – ceea ce ar putea da impresia că serialul nu este altceva decât o altă formă de propagandă americană.

adams2

Dincolo de ceea ce noi considerăm acum un „patriotism desuet”, regizorul Tom Hooper (laureat Oscar pentru The King’s Speech) pune în scenă momente din viața înaintașilor fără presiunea imaginii: greutățile sunt lăsate pe umerii acestora (cel puțin, a celor dispuși să și le asume), iar noi îi vedem prin prisma dezacordurilor dintre ei: Ben Franklin pare un bătrânel șmecher, Washington, de o prudență exagerată, Jefferson, dominat de radicalism.

Mesajul serialului este că rolul istoriei (atât americane, cât și sic! europene) s-a pierdut, reprezentările sale contemporane nefiind altceva decât încercări de mistificare a ei. De remarcat ocazia oferită de seriale actorilor aflați la apogeul carierei, de a face „rolul vieții” – aici Paul Giamatti, precum Kevin Spacey în „House of Cards”.

Ben-Hur (2016), povestea merge înainte

După cum ați aflat din cronica Oanei, dacă nu știați deja, capodopera regizată de William Wyler reda călătoria spirituală a prinţului Judah Ben-Hur, în interpretarea de excepție a lui Charlton Heston, iar filmul din 1959 a rămas până azi singura producție a Hollywood-ului prezentă pe lista Vaticanului cu filme religioase.

Remake-ul apărut weekend-ul trecut în cinematografe este un sword & sandal autentic, filmat în studiourile Cinecittà. MGM a încredințat regia rusului Timur Bekmambetov, cunoscut pentru efectele speciale și filmele de acțiune gen Wanted. Cum de s-au decis studiourile de la Hollywood că acum e momentul să rescrie povestea, pentru o altă generație, nu-mi dau seama. Ca spectator, nu faci calcule de oportunitate, dar una e apetitul tău pentru remake-uri, și altceva problemele financiare.

De remarcat la filmele de Hollywood împrumuturile din ce în ce mai mari de elemente ale genului young-adult. Ca și cum acolo, în laborator, s-au copt biscuiți noi, care prind la noua generație de public, așa că se pot servi deja între scene, pe post de pop-corn. Și în ultimul Ben-Hur, la fel ca și-n ultimul episod Star Wars – The Force Awakens, întâlnim în distribuție actori mai vechi și mai noi, ca-ntr-o o predare de ștafetă. Sunt curios dacă Morgan Freeman a fost la fel de bine ca și Harrison Ford în Star Wars pentru rolul său (aproape cât tot restul distribuției la un loc).

Așa cum scriam în cronica de pe clujulcultural.ro (una de întâmpinare), povestea rezistă: călătoria spirituală a prințului Judah Ben-Hur e rescrisă pentru o nouă generație de public, sub forma unor experiențe ale maturizării (pentru ambii protagoniști), cu sprijinul efectelor vizuale. Ea nu se ridica la ambițiile filmului din 1959 recenzat de Oana, care a și fost recompensat cu nu mai puțin de 11 premii Oscar. Călătoria formatoare este împărțită între 2 personaje, ca fețe opuse ale aceleiași monezi: prințul iudeu și fratele său vitreg. Iar antagonistul este chiar simpatic, nu un simplu oponent care-l pune în valoare pe erou.

Probabil că din punctul de vedere al noii generații, povestea e mai credibilă (așa cum afirma regizorul kazah, scenariul producătorilor executivi Clarke & Ridley respectă fidel romanul generalului Wallace), chiar dacă nouă tot prima ne place mai mult: la intrarea în Ierusalim nu are loc un accident, ci de-a dreptul un atac asupra guvernatorului roman. Acțiunea este pigmentată cu senzații tari, date și de stilul de filmare: camera pare ținută pe umăr, o dinamică introdusă în franciza Jason Bourne care deranjează puțin, la început, până te deprinzi cu sporul de dinamică și realism. Directorul de imagine Oliver Wood este același cu cel care a filmat primele trei episoade ale francizei (Identitatea lui Bourne, Supremația și Ultimatumul), dar stilul acesta de filmare bâțâit cere musai un montaj fragmentat. Altfel, ca în Vikingii, lipitura cu cadre statice este mai deranjantă decât mișcările bruște ale camerei.

Chiar dacă mai trebuie să treacă prin câteva faze de acceptare și nu ne mai prinde pe noi, cei care știm filmul de dinainte și nu mai putem achiesa la tribulațiile protagoniștilor, cineva, în apropierea noastră, ia povestea de nouă și se identifică cu aspirațiile eroilor. Povestea spirituală e menționată fugitiv, nu la fel de importantă ca prietenia celor doi. Până la urmă, atenția acordată de Festivalul de la Cannes noului val al cineaștilor români capătă sens: să faci filme low-budget înseamnă să fi nevoit să aplici tehnici noi, iar noul prinde. Și noul vinde, în cele din urmă, nu pentru că ar fi mai bun, ci pur și simplu pentru că este nou.