Arhive pe categorii: filme proaste

Capace

Probabil că nu vă vine să credeți, dar „Capace” este titlul unui film regizat de Sorin Marin. Regizat, vorba vine, pentru că aflu de pe internet, că Sorin Marin este… inginer.

c3Asta nu-nseamnă că n-ar fi putut regiza un film, dacă are talent și cunoștințe, cinematografice, desigur, nu printre cineaști, dar să aibă ce regiza, adică un scenariu.

Or, textul folosit a fost scris tot de el. Și tot n-ar fi o problemă, dar a fost aprobat și, firește, finanțat de CNC. Și-atunci mă-ntreb, ce punctaj a avut ca regizor, dacă e inginer!? Cum de a aprobat CNC un astfel de scenariu, când altele sunt respinse ani la rând, iar când ajung filme, sunt filme ca lumea! Ca să nu vă mai pierdeți timpul căutând, vă spun ce am găsit eu:

Sorin Marin are vreo 59 de ani și a fondat Festivalul Internațional de Film Independent ANONIMUL, care se desfășoară în Delta Dunării, la Sfântu Gheorghe.

Și ce și-a zis el, văzând atâtea filme proaste, de ce să nu facă și el unul?! Nu pe banii lui, desigur! Și l-a făcut (praf)! Dar să trecem la obiect, adică la subiect. Și-mi pun problema „ce a vrut să spună” autorul? Că regizor nu e! Păi scrie în sinopsis: povestea unui bărbat bogat și puternic, dar singur (interpretat de Vlad Ivanov), care își conduce afacerile cu autoritate și fără scrupule.

c1N-ar fi rău, numai că în film nu se vede câtuși de puțin că e bogat și puternic, nu rezultă de ce e singur, iar conducerea autoritară se rezumă la tonul categoric față de partenerii lui, nu față de concurență, și lipsa de scrupule nu depășește limbajul trivial: suntem cu chiloții în vine și p…la sculată! Ivanov n-a zis-o cu puncte-puncte!

Nu aflăm nimic despre afacerile sale, doar de niște speculații la bursă, și asta pe vorbe, nu pe imagini, subiect fabulos în multe filme străine, dar penibil în economia noastră de piață și filmul lui Sorin Marin, „Capace”. Mai ales că, oricâtă imaginație ai avea, o asociere între jocul cu capace de bere al unor puști de cartier, cu „jocul” la bursă nu poate fi decât penibilă. Mai ales că nu există elemente în secvențele cu puști care să localizeze acțiunea în timp, cu vreo 30 de ani în urmă.

Recunoașterea „personajelor” este de-a dreptul imposibilă, nici măcar după nume, și nici după „vocabular”, deși un puști îi spune altuia: ești un labagiu, un mare labagiu! Așa că nici nu se pune problema recunoașterii personajelor după „trăsăturile de caracter”, câtă vreme „intriga”, atât în trecut cât și în prezent, este sub nivelul pueril, ca și imaginea filmului, încadratura ș.a.m.d.

Ideea este că băieții au crescut, unul dintre ei ajungând mare medic. Atât de mare, că numai după EKG stabilește că fostul său coleg de gașcă are nevoie de un transplant de inimă și unul de ficat, eventual cu schimbarea cuzineților. Nici măcar coronarografie nu i-a făcut, să vadă și spectatorul ce e aia! Astfel, îl trimite pe Ivanov în deltă, să bea și să fumeze liniștit acolo, să nu se mai streseze cărând pietre de moară la bursă. În acest timp, moartea să-l caute derutată la domiciliul stabil din București!

Dar Ivanov, n-am reținut numele personajului, trece mai întâi pe la rude și cunoștințe, pentru orice eventualitate. Astfel, ajunge la bătrâna sa mamă. Aici, Sorin Marin pune placa, mai nou, DVD-ul cu reproșuri din partea bătrânei, respectiv clișeul clasic. Pe canapea era o pisică albă cu pete negre. De fapt, motan, care se apropie  prietenoasă(os) de Ivanov pentru a fi alintată(tat). Aici, cu puțin bun-simț cinematografic, nu cine știe ce finețuri, pisica trebuia să sară pe pereți la venirea străinului, că doar nu-l mai văzuse de când era de-o palmă. Pisica, nu Ivanov!

Tot în acest context, după 5 ani, o vizitează pe o duduie la un spital. Acolo lucra! Am crezut că-i e fiică, dar mai târziu avea să spună că n-a fost însurat, iar toți copii lui au fost… avortați. Putea fi o iubită, dar aceasta avea o fetiță și un bărbat. Mai rămâne să-i fi fost soră, dar nu e sigur! Sorin Marin reușește să coboare sub acest nivel de exprimare când e vorba de ilustrarea simptomelor gravei boli a personajului său. Astfel, Ivanov gâfâie și transpiră în baie, în fața oglinzii, dezbrăcat. Ba chiar cade în cap. Cameramanul nu prinde momentul, iar cascador n-a avut, așa că-l arată pe Ivanov direct pe gresie, în fundul gol.

Dacă ar fi fost fundul lui Schwarzenegger în tinerețe, mai mergea, dar așa, momentul nu mărește dramatismul, nu stârnește hazul, ci doar frizează penibilul. După o astfel de căzătură, rezultatul nu poate fi doar un simplu plasture pe frunte. De regulă, hematomul format coboară lent și învinețește tot ochiul. Dar ar fi fost necesar un machiaj mai complicat!

Chiar dacă Sorin Marin n-a trecut pe la școala de film, ar fi trebuit măcar să vadă filmele prezentate în festivalurile organizate de el, sau măcar să fi fost ca spectator în cinematografe. Ar fi observat că, dacă într-un ghiveci pui morcovi și ceapă, poți pune și fasole verde, dar nu poți pune ananas! Într-un film, toate cele se leagă organic. Nu plouă, decât dacă vrea scenaristul/regizorul. O pisică nu traversează strada, decât cu acordul acestora. Dacă personajul se îmbolnăvește de inimă, trebuie s-o facă cu un rost. Dacă merge în deltă să întâlnească  oameni simpli și obiceiuri străvechi, cum scrie în sinopsis, acestea/aceștia trebuie să fie cu dedicație.

Subtilă, cât mai subtilă, dar să fie! Obiceiul ca oamenii… simpli să bată în tigăi, cratițe și oale pe ulițe, eventual în… capace de oale, nu e elocvent, chiar dacă e străvechi! Și, totuși, nu pot spune că-i cel mai prost film românesc. Am o listă foarte lungă…

*guest-post by Doni Mirodoni

 

 

Revolta lui Atlas III: Cine este John Galt?

Dacă prima parte din Atlas Shrugged (2011) își recupera cu greu investiția, obținând un scor de 5,8 pe Imdb, cea de a doua parte a trilogiei, The Strike (2012) în regia lui John Putch coboară standardele până la 5,5 puncte și un eșec financiar de proporții, nereturnând decât o treime din bugetul de 10 milioane USD investit în producția sa. Vorbim totuși de un film despre economia capitalistă, nu?

Ce poate determina o asemenea perseverență, și cine e veriga de legătură? John Aglialoro, co-scenarist al primei părți, revine ca producător în cea de a doua. Companiile producătoare sunt Atlas 2 Production (înființată în acest scop) și Cinema Vehicle Services (o firmă cu activitate anterioară). Biografia excentricului personaj aduce câteva lămuriri: primar al unui cătun (borough) cu 5 locuitori din New Jersey, jucător entuziast de pocker (a câștigat campionatul USA în 2004), aflat în topul celor mai bogați 25 executivi în 2007, John Aglialoro și-a riscat banii pentru realizarea filmului cu al cărui misterios personaj John Galt probabil că voia să se identifice.

Din păcate, echipa filmului se schimbă iar, rolul lui Dagny fiind jucat de subțirica Laura Regan, în încercarea de a recupera avansul pierdut de Samantha Mathis în cea de a doua parte. Dacă la Revolta lui Atlas din 2011 aproape că mă revoltase scorul prea mic de pe Imdb, la The Strike (2012) chiar nu am mai am mai avut ce să zic. Jumătate din film a trebuit să mă obișnuiesc cu personajele: cine este cine? încerci să faci legăturile, fără să te mai poți concentra pe întrebarea cheie: cine este John Galt? Noroc cu finalul care-l livrează pe tavă, cu mâna întinsă (invizibil fiindu-i doar chipul), pe acest alter-ego intelectual al autoarei, gata s-o salveze pe cealaltă întruchipare a sa (domnița luptătoare) din avionul prăbușit.

Atlas avion

Cea de-a treia parte începe cu un pre-quel al naratorului, care se întoarce la compania Motors Century și la legenda lui John Galt, care ia naștere într-o sală din sediul unui viitor falanster pe al cărui perete tronează: ALL FOR ONE. Omul își aruncă șapca și decide: voi închide motorul lumii, spre a spori misterul unei scene prea puțin plauzibile în industrie (ideile falansterului și-au găsit aplicabilitatea în organizarea micilor ferme în instituții de tip cooperatist).

Mai departe, continuă naratorul din off, lumea să prăbușește în liniște, fără a se întrezări vreo speranță… singura legătură cu episoadele anterioare din serie fiind disparițiile misterioase ale indivizilor mai capabili, pe care iarăși, la fel ca și la începutul seriei precedente, ne străduim să-i împerechem cu interpreții anteriori: cine este cine? În finalul narațiunii introductive, aflăm deja cine este (sau a fost) John Galt: un inginer laborant. Așa că de la generic încolo, filmul poate relua povestea răsuflată de la finalul seriei anterioare.

Faptul că aceste ultime două episoade ale trilogiei nu se ridică nici măcar la nivelul primei părți nu înseamnă că universul imaginat de Ayn Rand nu este unul credibil (cel puțin pentru perioada în care a fost scris romanul, adică acum 60 de ani). Probabil că personajele create de ea ar fi avut o apariție mai consistentă pe film dacă s-ar fi reușit păstrarea actorilor principali, care oricum nu erau vedete, pentru că pelicula suferă la partea artistică, tot mai inconsistentă.

În primele zece minute dăm deja de primele inadvertențe: că inginerul laborant nu a oprit motorul, ci l-a inventat, deși era absolvent de filozofie. Apoi, împreună cu restul savanților dispăruți, s-a refugiat în Atlantis, o lume ascunsă pe valea lui Mulligan, numită și Gulch (?) unde are loc o adevărată petrecere mondenă. Aici Dagny află că nimeni nu depinde de celălalt, și că Puterea încercase să-i facă să se simtă vinovați, așa că intelectualii au intrat într-o grevă… intelectuală 🙂 Citiți continuarea pe noua platformă CeFilmeVăd.eu

Atlas Shrugged II: The Strike (2012)

După o ecranizare, cum spuneam aici, mai puțin reușită la nivel artistic a primei părți din trilogia Aynei Rand, Revolta lui Atlas revine cu partea a II-a. Dacă filmul din 2011 își recupera, la limită, investiția (estimată undeva la 4 milioane USD), fapt considerat la Hollywood un semi-eșec, era de așteptat un termen ceva mai lung până la următorul din serie.

Totuși, el vine pe ecrane aproape imediat, după numai un an, încercând probabil să speculeze primul val de interes suscitat de apariția filmului. Din păcate, cu excepția scenaristului, nu rămâne nimeni din echipa inițială, ceea ce abia la sfârșitul vizionării celei de a doua părți apare ca o decizie greșită (schimbarea echipei părea chiar o idee bună după prima ecranizare). Dacă primul film din serie ridicase totuși câteva așteptări, suferind oarecum la partea artistică, cea de a doua se prăbușește totalmente în poveste, supraviețuind din fărâmiturile celebrității autoarei Ayn Rand și din orizontul de așteptare deschis.

atlasII

După un debut promițător, care face legătura cu evenimentele din prima parte, încheiată în iulie 2017 (cândva, în viitorul apropiat, transportul feroviar devine singurul accesibil…) și ne introduce rapid în poveste, focusând pe brațul protagonistei Dagny, unde recunoaștem brățara de oțel turnată de Rearden, iubitul-industriaș, reperele cinematografice sunt tot mai puține: prețul benzinei, ajuns la 10 dolari pe galon în prima parte, urcă aici la 20 și apoi la 40 de dolari galonul. Lipsesc micile detalii din prima parte (contabilul căutând de lucru, șamd).

Cu toate previziunile futuriste inserate (directiva 10-289) care amintesc de alte distopii celebre ca 1984 și Minunata lume nouă, filmul are, din păcate, prea puține elemente SF, fiind mai degrabă unul politic, culminând cu procesul intentat lui Rearden în care acesta își va susține convingerile. Ca și parte a trilogiei el își face însă datoria, continuând să acumuleze mister asupra personajului John Galt, a cărui apariție este iminentă, filmul încheindu-se cu o mână întinsă de un chip invizibil (eu sunt John Galt) și o ușă spre cea de-a treia parte și din fericire, ultima.

Filmul a rulat duminică seară pe HBO și va relua în august și septembrie, link aici. Recomand mai degrabă prima parte a trilogiei, aici.

Scouts Guide to the Zombie Apocalypse

Un lucru e sigur printre tinerii cinefili: moda zombie nu moare 🙂 Să guști la greu din carnea producțiilor cinematografice cu morți vii, de multă vreme e un fenomen. Personal am fost prins greu în acest univers al filmelor mai puțin fragede. Dar cum totul începe de undeva, cândva, la mine a fost să fie în adolescență și nu în jurul unor filme-cult, apărute înainte de anii 2000, ci cândva după. Pot zice că am crescut în zona zombie post-modernă, în care primele filme memorabile au fost Zombieland (2009) și Shaun of the Dead (2004). 

Ce-a urmat a fost mai mult un maraton: după The Walking Dead (2010- ), am ajuns să mă trezesc noaptea din coșmar, să verific dacă nu e nimeni după perdea… oricum creepy, vă spun, așa că atenție la ce vă uitați!

Left to right: Tye Sheridan plays Ben, Joey Morgan plays Augie, Logan Miller plays Carter and Sarah Dumont plays Denise in SCOUTS GUIDE TO THE ZOMBIE APOCALYPSE from Paramount Pictures.

Scouts Guide to the Zombie Apocalypse merge mai mult pe partea comica a filmelor cu zombie. Curios lucru că acest film n-a primit atenția pe care o merită și ca a fost trecut cu vederea anul trecut. Chiar dacă nu e o comedie excelentă, mixul cu lumea zombies îi dă o aură comico-tragică, de văzut.

Avem niște protagoniști-șablon din filmele americane: adolescenți preocupați doar de petreceri, balul de absolvire, agățat fete, încercarea de-a cumpăra băutura ș.a.m.d. Niște clisee care nu împiedica acest film sa fie amuzant, situațiile limita din jurul „morților umblători” creează de multe ori scene cu un umor negru excelent.De văzut doar dacă ești un „fan” al acestui domeniu cinematografic, cunoscătorii știu că în anumite cazuri poate deveni scârbos.

Trailer:

Ultra-premiile blogosferei cinefile

Leapșa ultra-cinefilă: ca o contrapondere la premiile GOPO, în încercarea de a ne păstra atât umorul, cât și seriozitatea (sic!), propunem blogosferei cinefile decernarea unor premii pentru cele mai proaste filme românești. Putem face și o secțiune pentru cele străine – care au rulat la noi – ca la Oscar 🙂 apropos, acesta era unchiul unei actrițe, deci dacă aveți vreun unchi cu alură, să-l nominalizați.

Începem cu nume de anti-premii (pot fi diferite, după secțiuni) iar propuneri de start sunt:

  1. Zmeura de tinichea, s-a mai acordat prin 2012, m-am adresat celor care au inițiat-o dar n-au răspuns, semn c-au renunțat la idee
  2. Urzica tămâioasă, fiindcă suntem un popor religios, totuși 🙂
  3. Usturoiul… nu știu cum să-i zic, prin magazine tot e chinezesc!
  4. Păcală, pentru cel mai prost actor 😦

urzicaAdrisanții nu sunt tocmai necunoscuți: îi nominalizez pe cei de la filme-carti.ro, Jovi și Dan, piratul cinefil Ionuț Simi, pădurarul cinefil Doru Antonesi pentru al său Titi cu vecin-popă-cinefil, Alex de la abnews, Ioana de la-povestile-mele, Emil de la cinemil.ro Ana Ayana de la numaifilme și criticul de film Doru Pop.

Ca să vedem pe cine ne putem baza, vă rugăm să votați propunerea dvs și neapărat, dați leapșa mai departe! În etapa a doua, trecem și la nominalizări, cu sprijinul cititorilor.