Arhive pe categorii: familie

Gukoroku – ,,Urmele păcatului ” 2017

Filmul  ,,Gukoroku – Traces Of Sin”   a fost prezentat la ediția din 2017 a Festivalului de cinema  japonez contemporan, Kinotayo. Este un thriller captivant, primul lung –metraj al  realizatorului  nipon  Kei Ishikawa.  Filmul este ecranizarea liberă după  romanul  lui Tokuro Nukui .
Este cam dificil să prezint filmul doar printr-un sinopsis , având în vedere că va trebui să ne descurcăm cu mai multe fire narative, de pe mai multe trasee temporale , tot mai  problematice. .

Personajul principal este într-un fel Tanaka (Satoshi Tsumabuki), jurnalist de investigație al unui săptămânal care  îl convinge pe redactorul șef  să-i permită  să  facă un reportaj despre o triplă  crimă neelucidată , fapt care duce la redeschiderea anchetei. Este vorba despre uciderea brutală , cu un an în urmă, a unui om de afaceri de succes, a frumoasei sale soții și a fetiței lor  adorabile.  Jurnalistul interoghează pe câțiva apropiați de-ai familiei căzute victimă și află că aceasta nu dusese deloc o viață exemplară. Și așa vom  descoperi că  fiecare personaj este mai sumbru și mai complex decât părea , fiecare  ascunzându-și bine  viciile (de unde titlul filmului), un tablou extrem  de pesimist al societății tokyote . Viața personală a lui Tanaka  este destul de încărcată , el traversează o perioadă dificilă  pentru că sora lui, Mitsuko (Hikari Mitsushima), a fost recent arestată și  închisă pentru  abuzarea copilului ei.

Această prezentare necesită JavaScript.


Pe măsură ce urmărim filmul  devenim tot mai curioși să aflăm mai multe despre Tanaka . În  final rămânem perplecși când  vom afla adevărul și răspunsul la întrebare …Kei Ishikawa ne dezvăluie concurența nemiloasă dintre diferite clici și ierarhii sociale în clasele mijlocii considerate respectabile , expunându-ne  lumea violentă a elitismului  care se ascunde în spatele fațadei zâmbitoare a societătii japoneze.
Ambianța filmului este sumbră, ca  privirile  înghețate ale unor figuri cărora le-au fost sparte măștile. Chiar  dacă scenariul este deconcertant, filmul excelează prin calitățile sale vizuale & prin contraste  (adesea personajele sunt filmate în semiobscuritate, din spate).

,,Ingredientele vieții”

Pentru  regizorul  și  scenaristul  Ang Lee  un cadru original, bucătăria, este foarte importantă, în filmografia sa simbolizând un loc sacru, un templu al unirii, plăcerii, fericirii, pasiunii și chiar al miracolelor …laice Emoji  Regizorul închide cu filmul ,,Eat Drink Man Woman”  trilogia sa de debut regizoral începută cu ,,Pushing Hands”  și ,,The Wedding Banquet “  în  care face o  introspecție a Familiei  care încearcă să se  adapteze  cerințelor vieții  într-o perioadă de contestare a convențiilor sociale și a valorilor familiale frământate de păstrarea tradițiilor, ritualurilor și dorinței de emancipare și modernitate.

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Sinopsis

Dl. Chu  este un eminent chef  (bucătar), respectabil văduv care trăiește într-o casă mare din Taipei, Taiwan, împreună cu cele trei fiice ale sale nemăritate, pe care le-a crescut singur de șaisprezece ani. Degeaba încearcă să se refugieze în prepararea  meticuloasă a platourilor  cu mâncăruri sofisticate, o adevărată simfonie de culori și arome, el trebuie să se confrunte cu problemele fetelor, care au crescut și fiecare dintre ele este rebelă în felul  ei. Cea mai mare,Jen, profesoară la un liceu s-a convertit la creștinism , devenind cu adevărat habotnică, ceea ce a cam  ținut la distanță orice bărbat, iar ea este panicată că va rămâne domnișoară bătrână. Chien  este fiica mijlocie, foarte frumoasă, îngrijită , seducătoare ,  emancipată  și ambițioasă care lucrează la o companie unde i se face propunerea de promovare, dar ea dorește să zboare cât mai departe de cuibul părintesc ,la Amsterdam, să aibă afacerea ei, să devină independentă deși are un amant (ce-i drept cam ambiguu) pe punctul de a divorța de fosta soție și cu o idilă terminată sau nu,la activ. Ning, mezina este studentă și lucrează la un fast-food, spre oroarea tatălui ei.  Acest gineceu turbulent se complică o dată cu  apariția invazivă a văduvei Liang  foarte cochetă și băgăcioasă care se instalează în vecini împreună cu fiica ei Rachel Rong care e pe cale de a divorța și fetița ei. Și cum problemele se complică dl.Chu realizează că a început să-i dispară simțul gustului, care era un atu important în meseria sa.
Titlul filmului în limba engleză mi se pare cam bolovănos. De data aceasta traducerea în limba română este poetică, metaforică și sugestivă :,,Ingredientele vieții” , o  comedie dramatică .
Scena de generic a  filmului mi s-a întipărit în memorie . La început minuțiozitatea gesturilor  Dl.Chu  este impresionnantă. Mai încolo, o altă scenă ne prezintă cu brio prin filmări cu mișcări fluide și fine, atmosfera efervescentă  din bucătăria unui mare restaurant.  Dar , pentru niște gurmanzi europeni, scenele cu ,, preparandiseala” obosesc mai mult pe spectator decât pe vajnicul bucătar  trecut de prima tinerețe. Cărnuri strălucind sub diferite topinguri , legume sculptate cu finețe, paste și aluaturi, fripturi , fructe de mare, un festin al imaginii și al aromelor, toate ne fascinează prin măiestria dl.Chu.   Apoi vedem alternând scene de bucătărie de mare clasă cu scene de bucătărie din familie. Totul , prea detaliat, interminabil, încât, parcă ne simțim îndopați până ne piere și nouă gustul, pentru poveste.
Tema conflictului între generații poate părea răsuflată, dar mie îmi place abordarea,în care tatăl este copleșit ,depășit, în gestionarea problemelor de familie și chiar s-ar simți ușurat dacă fetele ar fi la casa lor.În fiecare duminică tatăl prepară un adevărat festin culinar , o ofrandă de iubire pentru fiicele sale. Masa la care se reunesc este un adevărat forum, unde se fac anunțuri și schimb de idei între membri familiei ( pentru că acolo se lucrează zilnic ….ca lumea,he,he!Emoji). Sunt momentele în care tatăl simte pulsul fiicelor sale, le cântărește poziția în această lume paradoxală. Gustul, excepțional,rafinat al D. Chu, care se pierde încet-încet simbolizează teama sa de moarte, golul unei vieți petrecute în scopul de a excela într-o artă perisabilă . Actorul  Sihung Lung este tulburător prin interpretarea sa cu emoția reținută.

The Killing of a Sacred Deer

The Killing of a Sacred Deer este un film controversat cu cronici cam extremiste, care îl consideră de la foarte bun și complex pană la o peliculă dezgustătoare, un fel de început al sfârșitului pentru marele regizor Yorgos Lanthimos.  Poate e nevoie de o anumită abilitate spirituală pentru a reuși distanțarea de cele petrecute pe ecran, dar, aparent  paradoxal, pentru a întoarce filmul pe toate fațetele, pentru a surprinde/inventa subtilitățile acestui film care crescendo intră în zona suprarealismului, oarecum mitic (mitul antic grec al Ifigeniei în Aulida), iar pentru mine și poetic (Moartea căprioarei a lui Labiș), cu diferența că în poemul lui Labiș nu e o dilemă sacrificiul, în timp ce Agamemnon & Steven trebuie să opteze pentru moartea prin sacrificare a unei persoane iubite, pentru a salva cetatea/familia.

În mod obișnuit înțelegerea filmului de către spectatori depinde mai puțin de raționamente decât de experiența subiectivă trăită de fiecare spectator: senzații de disconfort, de încremenire, simțite nu doar fizic, ci mai ales psihic .

Încerc să demontez câteva din tiparele (relațiile interumane artificiale, lipsa de compasiune, prizonieratul în rutină, răzbunarea care stă la pândă să lovească când te prinde cu garda jos) pe care ni le servește Lanthimos cu intenția de a șoca, prin a ne prezența cât de insuportabil de singuri ne simțim noi, chiar și atunci când suntem sănătoși (,aparent?Emoji), cu familie ok, cu profesii, cariere. Filmul este foarte controversat, unii fiind oripilați de modul în care Lanthimos  concretizează vizual, dar și lingvistic  micro-universul unei familii aparent foarte reușite. Voi comenta aproape scenă cu scenă o parte a acestui film pentru a-mi dovedi că e un film peste mediocru atât ca psihodramă, thriller, eventual un soft horror.

Filmul se deschide cu scena (pentru unii) șocantă a unei operații pe cord deschis, care mi-a conturat spre finele filmului cunoscutul aforism  pascalian „Le cœur a ses raisons que la raison ne connaît point”. Pe fond muzical ”Stabat Mater” de Schubert –  Stabat mater dolorosa, „stătea maĭca [Domnuluĭ] întristată” nu este o alegere întâmplătoare, ci are rolul unui corifeu care deja anunță subversiv finalul filmului. Care e mai mult decât o referință la mitul Ifigeniei în Aulida, e un fel de variațiune pe tema dilemei (în mitologia greacă, Agamemnon trebuie să ia o decizie pentru a-și salva poporul și va hotărî să sacrifice ceea ce are mai prețios, pe frumoasa și neprihănita sa fiică Ifigenia.

Conversația despre ceas nu–mi pare atât de deplasată, după concentrarea maximă, răspundere, efort fizic în timpul intervenției chirurgicale, desigur,  trebuie să fie relaxant să discuți despre nimicuri; nu cred că e dezumanizare, nici impasibilitate, mai degrabă o armură: faptul că Steven (de acum omniprezent, îi cumpără lui Martin (Barry Keoghan) un ceas cu curea metalică, cum îi place lui (Steven), nu e  anormal: cei mai mulți avem tendința să facem greșeala de a dărui ceea ce ne place nouă (o dovadă de tandrețe care din punctul de vedere al „beneficiarului” nu e ceea ce și-a dorit, nu-i face bucurie și noi ne simțim lezați); scenele de alcov nu văd de ce au produs așa un șoc, când în cupluri există diverse ritualuri, jocuri erotice, nimic obscen, iar partenera prin „anestezia generală” îi oferă partenerului femeia vie, care tace, foarte relaxant, probabil.

Vizita lui Martin la spital este desigur făcută fără tact, cu intenție pentru a-l face pe doctor să se simtă jenat (de aceea acesta  începe dea explicații anestezistului). Băiatul este insistent, enervant, genul despre care se spune adesea că dacă îl întâlnești pe cutare îți merge rău toată ziua. Blestemele lui Martin, redate cam buñuelian sunt un fel de dreptate divină. Pregătirea înainte de consfătuire, repartizarea muncilor casnice în familie este normală. Anna Murphy este  frumoasă, stilată, organizată , eficientă dar nu până la a fi maniacă. După conferință, la cocteil, Steven Murphy, întrebat despre familie, nu e chiar deplasat când spune despre fiica lui că e la primul ciclu (e o conversație între medici, știu cum vorbesc între ei, pentru noi, cam trivial). Paralizia e intruziunea fantasticului, la fel de absurd ca intruziunea lui Martin în familia Murphy ,un fel de blestem.
Imaginile cu culoarele clinicilor albe, sterile (care par abandonate), da pot înfricoșa dar nu atât cât imaginile din clinicile de la noi cu bolnavi îmbulzindu-se în fața ușilor cabinetelor medicale.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pentru mine a fost o experiență oripilantă, dar captivantă prin atâtea simboluri,  metafore și alegorii chiar dacă destul de străvezii, dar mai ales scenografia inventivă, cu cadraje îndrăznețe, planuri apropiate inedite (scena cu cartofi prăjiți și ketchup), schimbarea profunzimii câmpului vizual (la spital, în sala de recepții), treceri abile din interioare la exterior și invers, folosirea constanța a oglinzilor, geamurilor a diferitelor transparente), toate fotografii superbe ale directorului de imagine Thimios Bakatakis.

Problema sacrificiului: în civilizația antică exista ideea de a sacrifica ceva, pe cineva, pentru a obține în schimb grația zeilor – noroc, iertare, prosperitate, victorie. Cu cât jertfa era mai prețioasă cu atât șansele de a fi gratificat găseau sorți de izbândă!

 

The dinner 2017

,,The  dinner”  este  cea mai recentă adaptare a best-seller-ului cu același titlu al scriitorului olandez Herman Koch. Filmul prezintă evenimentele unei seri în care este concentrată  o dramă familială.
 
Atenție,spoiler!
Patru personaje de condiție intelectuală și pecuniară undeva peste medie se întâlnesc pentru cină într-un restaurant de ,,fite”, la invitația insistență a unuia dintre ei, congressman-ul Stan Lohman. Conversația debutează cu  banalități cotidiene condimentate cu atitudinea hirsută a lui Paul, fratele mai mic a lui Stan, profesor de istorie ,un tip ciudat, chițibușar, sarcastic care își invidiază fratele pentru orice:că a fost cel mai iubit fiu, că s-a realizat  în politică așteptând rezultatul voturilor pentru a deveni guvernator, că a ,,consumat”câteva femei arătoase și rasate ,că pe lângă cei doi copii ai săi a adoptat un copil african ,un tip de succes, plin de viață. Discuțiile iau o întorsătură pigmentată cu înțepături reciproce între frați, între soțiile lor( și între toți, culminând odată cu dezvăluirea motivului ( despre care unii dintre ei erau informați,alții nu știau cine și cât adevăr știe) acestui dineu. Copiii lor, care nu le făcuseră până atunci greutăți prin comportament , iată , au făcut o faptă gravă, ireparabilă:au chinuit , au dat foc unei vagaboande bătrâne,care dormea într-o cabină telefonică și au postat filmulețul pe facebook.Batrâna a fost găsită moartă ! Părinții au aflat pe căi diferite despre aceste fapte,dar Paul și soția sa ,Claire , sperau că tăcerea e de aur, deși fiul lor, Michael a fost capul răutăților.Stan și-a convocat rudele pentru a hotărî împreună cum să-i determine pe copii (participase și fiul său Rick) să se autodenunțe ( Beau,fiul său adoptat a văzut scenele dar nu s-a implicat și i-a povestit tatălui ce se întâmplase).
O poveste aparent simplă, dar cu implicații profunde morale, sentimentale, psiho-sociale. Puneți-vă  în situația acestor părinți. Cum se poate manifesta  dragostea părintească atunci când copilul comite ceva foarte grav și ireparabil și depinde de voi viitorul lui? Ați mușamaliza totul pentru a-l scăpa pe copil de urmările unor fapte incredibile,lăsându-l să fie măcinat toată viața de o conștiință încărcată? Ați contribui la dezvăluirea faptei cu riscul de a-și petrece tinerețea în închisoare?*Care va fi prețul tăcerii, care acela al denunțului ? În ambele cazuri familia și mai ales copiii vor avea de plătit scump și…cum își vor judeca copiii părinții,oricum ar proceda,că au fost nepăsători, neputincioși, egoiști ?Câte fapte odioase sunt puse pe umerii altora sau îngropate în uitare chiar si pe motive frivole,să nu afle ceilalți:șefi,vecini, părinți, cei din cercurile pe care le frecventăm.

Această prezentare necesită JavaScript.

Scenariul deși are la bază un subiect foarte complex nu reușește să construiască suspansul așteptat pentru că prea desele flash-back-uri ,uneori prea lungi, devin obositoare, la fel și Paul, pe care doar soția răbdătoare pe care a îngrijit-o când avusese cancer, îl poate suporta și din recunoștință ,
Regizorul Oren Moverman
Distribuția: Richard Gere, Laura Linney,  Rebecca Hall , Steve Coogan

Harmonium 2016

Încă un film japonez surprinzător de frumos ,,Harmonium “ (jap.,,Fuchi ni tatsu„).  Încă un lung metraj al  tânărului  și cunoscutului regizor japonez  Koji Fukada, care se preocupă de aceeași temă majoră  pe care o regăsim și în celelalte filme ale sale (dar , aici, cu o abordare foarte sobră, seacă și o tonalitate incomodă) : singurătatea  individului   într- o lume în care valorile tradiționale ale unor instituții precum biserica și familia și-au pierdut mult din influență , încât nu mai pot camufla singurătatea intrinsecă a omului .
 ,,Harmonium” revizuieste, decantează cotidianul cel mai banal  perturbat, clătinat, zdruncinat  până la tragism.  În acest film familia nu are valoarea  consolatoare așteptată , fiecare personaj  confruntându-se  cu  propria-i singurătate . Inevitabil ,  fenomenul ,,ușilor închise”
 Koji Fukada explorează fragilitatea relațiilor  interumane cu  subtilitate și sensibilitate, abordând , pe lângă tema singurătății  și temele  imprevizibilității vieții, a răzbunării , a violenței mute, a sentimentului intim de culpabilitate un thriller psihologic  dincolo de bine și de rău .
 Regizorul își asumă până la sfârșitul filmului, fără ezitare , cu o coerență surprinzătoare, această viziune radicală și disperată asupra lumii .

Această prezentare necesită JavaScript.

Titlul  filmului ,,Harmonium,” îmi pare ironic -se referă la instrumentul muzical care seamănă cu o orgă mai mică, dar gândul ne duce și la armonie (fiind vorba de muzicalitate) și la bună înțelegere între persoane. Bătăile metronomului , cu toată ritmicitatea lor planează de la început ca un avertisment. Titlul original ,,Fuchi ni tatsu din limba japoneză înseamnă ,,Ține-te bine de margine (a prăpastiei) !” 
 Scenariul & scenografia: Narațiunea este scrisă  de  însuși  regizorul  Koji  Fukada.  Ea este împărțită în două etape,  la distanță de câțiva ani . Deși câteodată este eliptică , totuși narațiunea rămâne complexă și subtilă.  Atemporalitatea  locurilor (cartier semiindustrial, râu, biserică, clasă mijlocie) dă o dimensiune universală.  Foarte puține elemente nipone, mai exact asiatice (bolurile din care se mănâncă cu chopsticks-uri ), poate o scăpare a scenografiei ?
 Imaginea culorile sunt simboluri: alb (moarte, doliu , fantome, puritate ) și roșu (înaintea momentelor   inevitabile).
 Distribuția: În acest film care ne seduce prin comportamentul straniu al  protagoniștilor ajungem să înțelegem logica comportamentală  . Excelentul actor Tadanobu Asano  (Yakasa) , rigid ca un mort,  îmbrăcat ,  de preferință  în alb, reprezintă revenirea  trecutului cu secretele sale , culpabilitățile sale și revanșele sale. Din personaj secundar câștigă ,,teren” pe măsura desfășurării evenimentelor . Adesea foarte politicos , în ciuda zâmbetului , privirea lui impasibilă este totuși sumbră și rău prevestitoare , ranchiunoasă . De fapt chiar îi mărturisește lui Toshio că îl invidiază , ar vrea să fie în locul acestuia. Acest personaj dezvăluie dorințele secrete ale mamei , amintește tatălui vicii uitate, elimină orice dorință a fetei de a duce o viață tihnită  .
Actrița  Mariko Tsutsui (Akié )  excelează în rolul femeii complexe, reținute,  dar pasionale, nefericite, cu credința religioasă zdrobită, cu sentimentul copleșitor al vinovăției care a transformat-o într-o  ființă obsesiv compulsivă, distrusă  în infernul iubirii pentru fetița ei.
 Kanji Furutachi  (Toshio ) este tatăl cu aer absent, taciturn , foarte interiorizat care va oferi soției ,,surprize” pe care noi le cam bănuim.