Arhive pe categorii: Comedy Cluj

Toni Erdmann

Propunerea Germaniei la Oscar, recent lansată în cinematografele românești, mai are pe afiș premiul FIPRESCI (acordat de criticii de film prezenți la Cannes) pentru cel mai bun film din competiţia oficială. A fost inclusă recent în Top 100 Cele mai bune filme ale secolului XXI, realizat de BBC Culture.

În pregătirea recenziei (a fost un film lung, de aproape trei ore), am să remarc prezența actorilor români Vlad Ivanov (într-un rol cuminte) și Alexandru Papadopol (bun într-un rol ceva mai rău) ca și a actrițelor Cezara Dafinescu (Dorina), Ingrid Bisu (Anca) și Victoria Cociaș (Flavia). Mai apar Manuela Ciucur și Radu Bânzaru. Un film despre expați – îl prezenta producătoarea Ada Solomon, sau cum văd nemții România – nu sașii plecați, ci restul, cei abia ajunși pe-aici .

Fără să fie nume cunoscute, actorii principali Peter Simonischek (Toni/Winfried) și Sandra Hüller (Ines) fac un cuplu bun, cu tot umorul acela nemțesc oarecum sec: mai puțin expresiv decât al nostru, dar nu întrutotul lipsit de farmec. Mă gândeam la un moment dat, pe parcursul filmului (humor nemțesc filmat într-un stil franțuzesc), că un film românesc (din Noul val înrudit cu mai-vechiul vague) s-ar fi terminat deja. După primele două ore, trama ajunsese într-un punct în care nemții ajunși în București livrau deja suficientă emoție, numai că nota minimalistă cu care mă obișnuise Noul cinema românesc nu juca aici nici un rol.

Am văzut filmul în prima zi de Comedy Cluj, la Cinema Victoria, foarte bună alegere din partea organizatorilor (mai ciudată includerea Inimilor cicatrizate, în următoarea, deși m-am bucurat că am ocazia să-l văd)! Toni Erdmann este chiar o comedie, una drăguț-tristă; mai degrabă o tragicomedie de familie, și da, cu expați, mai precis un tată ieșit la pensie și o fiică-surogat, corporatristă în București sau aiurea. Dar mai mult în București, decât aiurea 🙂

Spicuiesc din interviul regizoarei Maren Ade pentru news.ro:

Privind din perspectiva slujbei lui Ines. Sunt foarte multe detalii în film legat de asta. Era nevoie de atât de mult?

Este viaţa ei şi noi petrecem atât de mult timp cu munca noastră, iar în filme, de obicei, ni se arată asta foarte scurt, apoi se revine la povestea din viaţa personală. Mulţi oameni sunt foarte dedicaţi muncii lor şi asta este viaţa. M-am gândit că este foarte important şi interesant pentru film să accentuăm asta, să înţelegem termenii în care lucrează şi cum este slujba ei, să ştim mai mult decât tatăl.

Pentru recenzii mai noi decât cele de pe blog, accesați http://www.cefilmevad.eu

Bird people (2014)

Nominalizat în secțiunea Un certain regard la Cannes, filmul lui Pascale Ferran rulează toamna aceasta pe HBO, tradus aiurea Oameni și păsări (și-ul e în plus). Este unul din puținele filme de pe HBO/Cinemax care aduce a film de festival – despre oameni care doresc să-și ia zborul.

Senzația filmului aduce puțin cu Lost in translation, dar fără chimia dintre actorii de acolo. Protagoniștii de aici nici nu interacționează, de fapt, deși se intersectează pe holurile aceluiași hotel. Toți ne-am dori să putem savura camerele pe care le tranzităm în călătoriile de servici, să ne bucurăm de piscină, de exemplu. Ei bine, cei doi reușesc să profite câteva momente de aceste cutiuțe, fie că se decid (el) să aterizeze, ori (ea) să-și ia zborul.

– Măcar ai posibilitatea să-ți exersezi engleza, e consolată Audrey, tânăra franțuzoaică al cărei nume dă titlul celei de-a doua părți a filmului.

– Unde? se miră ea.

– Acolo, la hotel, îi răspunde tatăl ei, la telefon.

– Crezi că vorbește vreun client cu mine, o cameristă?

Așa că filmul are două jumătăți, una vorbită în engleză, a lui Gary (jucat de Josh Charles), cealaltă în franceză. Pe parcurs, intră și vocea naratorului, să ne lămurească: vedem totuși un film franțuzesc. Poate despre hoteluri (ca niște cuști), unde oamenii nu apucă decât să vină, să doarmă și eventual să se sufoce. Sau poate despre oameni care doresc să devină păsări, și să se elibereze – ca Gary – de tot: job, căsnicie, ori să decoleze asemenea avioanelor – ca Audrey. Discutabil, de văzut într-o anumită stare: de tranziție între A și B.

bird-people

O ușoară aluzie la Hitchcock în jocul lui Audrey (Anaïs Demoustier) care vine acasă și se așează în fața ferestrei asemeni protagonistului din Rear Window (1954).

Un film în care toate sunt puse cu un rost și astfel te ține prins, deși nu se întâmplă nimic ieșit din comun acolo: e doar un hotel (Hilton) de tranzit, la marginea unui aeroport – Charles de Gaulle. Dar camera se mișcă în așa fel încât ți se pare că vezi ceva, și reușește să surprindă niște lucruri pe care toți le simțim în călătorii.

Comedy Cluj la ediția a VIII-a

Se apropie toamna și festivalul de film Comedy Cluj. L-am urmărit de la a V-a sa ediție, una cu buget scăzut brusc la o treime de milion de euro, și care căuta din acest motiv, locații noi: proiecții în premieră la Salina Turda; o selecție, ca și o competiție, mai consistente și un public constant.

Lumea nu venea să caute neapărat burlescul, ci să descopere umorul global: învățam cum se râde în lume – pentru că umorul diferă, de la o țară la alta. Și acum, în continuarea ideii de anul trecut, vedem forme noi ale comediei: nu doar marile ecrane, ci și pe scena teatrală. Comedy devine un festival de teatru & film.

O noutate va fi secțiunea Comedy Exotic, cu filme din zone cinematografice mai rar accesibile publicului românesc: Panama (Cecul), Taiwan (Întâlnire dublă și Ură, crimă și iubire), Maroc (Insula),

Coreea de Nord (Kim vrea să zboare),

Chile (Iartă-mă, Laura!),

Paraguay (La Chiperita),

Guatemala (Hunting Party),

Peru (Asu Mare 2)

Kazahstan (16kyz)

Liban (Cash Flow 2)

Festivalul Internațional de Film Comedy Cluj are loc la Cluj-Napoca în perioada 21-30 octombrie 2016 și este organizat de Fundația Europeană pentru Cultură Urbană, cu sprijinul Băncii Transilvania și al Centrul Național al Cinematografiei.

Website: www.comedycluj.ro. Facebook: fb.com/FestivalulComedyCluj

.

La ce festival de film ne vedem în 2016

Fiindcă anul trecut am fost luat de evenimente, reușind să aflu de și ajung la Festivalurile de film pe ultima sută de metri, anul acesta mi-am propus să mă-ntâlnesc cu toți prietenii cinefili, așa că le anunț din timp

  1. TIFF Cluj ediția #15: 27 Mai – 5 Junie 2016, focus Lituania, organizat de Tudor Giurgiu (Asociația pentru promovarea filmului românesc)
  2. Festivalul de film Independent Anonimul Sfântu Gheorghe, aflat în 2016 la ediția a XIII-a, este organizat de Sorin Marin (Fundația Anonimul) și se desfășoară la începutul lui septembrie 
  3. Comedy Cluj #8: 21 Octombrie  – 30 Octombrie 2016, organizat de Horațiu Dan (Fundația Europeană pentru Cultură Urbană)
  4. Ajuns în 2016 la cea de-a 20-a ediţie, Festivalul Filmului Francez din noiembrie propune selecţii inedite, realizate de revista Cahiers du Cinéma.
  5. Les films de Cannes à Bucarest, inițiat de Cristian Mungiu, ajunge anul acesta la ediția a VII-a; poziționat pe final de octombrie – început de noiembrie.
  6. Festivalul de Psihanaliză și Film este organizat de criticul de film Irina-Margareta Nistor (Asoc. FAMart) și va ajunge în decembrie la ediția a V-a. Este replica adaptata României a European Psychoanalytic Film Festival prezidat de regizorul italian Bernardo Bertolucci, organizat la Londra o data la doi ani.

Acestea sunt festivalurile mari la care am fost / am dorit să merg anul trecut. Ca un rezumat, 3 sunt organizate / inițiate de nume importante ale industriei cinematografice de la noi (Tudor Giurgiu, Cristian Mungiu și Irina-Margareta Nistor), două de oameni de afaceri (Sorin/Horațiu Dan și Sorin Marin), doar Festivalul filmului francez fiind o manifestare culturală instituțională, respectiv a Institutului francez din România.

Sigur, este și un Festival al filmului german, apoi, de anul trecut, timide manifestări ale EFA, mai sunt și Astra Film și puii TIFF-ului de la Sibiu, Alba și București. Dacă am omis festivaluri din țară, care credeți că erau de pus pe listă, vă rog să mi le semnalați!

Las ovejas no pierden el tren (2014)

Las-Ovejas-no-pierden-el-trenTradus la noi „O schimbare de linie”, filmul a rulat în premieră la Comedy Cluj 2015 și a câștigat prin Candela Peña premiul pentru Cea mai bună actriță.  Am fost și eu în sală la film și pot să spun că a fost singurul din festival la care am reușit să râd (un mare merit l-a avut prestația actriței din rolul secundar), sau să ridic din sprâncene (la replicile actorului aflat, simetric, în rol secundar masculin). Iar la final, să mă întreb de ce nu avem și noi un regizor de talia lui Álvaro Fernández Armero. Pentru că există o „pleiadă” în afara valului, care pretind că vor să facă filme de masă, clamând succesul de public, în detrimentul celui festivalier. Și aici mă refer la Tudor Giurgiu, Adrian Sitaru și Stere Gulea; chiar Radu Jude, cu toate premiile câștigate, mi se pare că face încă filme din poignet.

Să revin la filmul spaniol, de fapt o dramă de familie – un cuplu în criză, preocupat mai mult de problemele aparținătorilor. „Beneficiind” de un afiș destul de șters (dacă nu complet idiot, cel puțin în versiunea simplă a celor doi protagoniști cu mutre perplexe) și de un titlu cam criptic, filmul nu anunța nimic. Nu prea îți dai seama care este firul principal al povestirii: să fie cel al cuplului care se destramă sau al celorlalte două care se înfiripă? Unde mai pui că și mama celor două surori pare să aibă o aventură, în vreme ce tatăl băieților se pregătește să meargă la azil.

candelaDacă aportul liniilor și al personajelor secundare este unul decisiv (dovadă și premiul de interpretare atribuit Candelei Peña) umorul – deși vorbim de una sau mai multe drame de familie – aparține până la urmă modului de abordare a situației, de atitudinea membrilor familiei care reușesc, cu toate problemele de care se lovesc ei înșiși, să-și scoată rudele din absurd ori din dramă, și să-i țină pe linia de plutire. Aici este, după mine, lecția pe care Álvaro Fernández Armero ne-o dă: umorul vine din tratarea subiectului în profunzime – nu în stil minimalist.

Indiferent de genul abordat, tratarea „până la capăt” a unui subiect este preferabilă tușei neorealiste care domină cinematografia română de o vreme încoace. Fiindcă acest tratament cuprinde o contradicție în termeni: nota declarativ (neo)realistă este anulată de superficialitatea sau lipsa de adâncime a abordării. Zic eu, gen 🙂