Toate articolele de oanasimaicum

“Cele două fețe ale dragostei” sau când încerci să ai o relaţie fără sex :)

Filmul „The mirror has two faces” sau „Cele două fețe ale dragostei”, cum a fost tradus la noi, are ca subiect relaţia dintre doi profesori universitari, uniţi de o neînţelegere:

el crede că ea e de acord cu o relaţie din care să lipsească latura fizică, 

ea crede că o să îi poată schimba lui părerea 

pentru ca în final … să vedeţi ce se întâmplă:)
Regizat de Barbra Streisand în 1996, rolul principal pe care actriţa îl deţine în filmul bazat pe un scenariu de André Cayatte şi Gérard Oury mi-a adus aminte de interpretările ei în filmele “de tinereţe”, când toată lumea o ştia (mai mult sau mai puţin:) drept actriţa cu un nas imens:)

Mă refer aici la “What’s Up, Doc?” din 1972 şi “The Main Event” din 1979, în ambele ţinându-i companie Ryan O’Neal sau la musical-ul “Hello, Dolly” din 1969, în care joacă alături de Walter Matthau.
Motivul pentru care îmi apare în minte această conexiune este simplu: şi atunci şi în 1996, Barbra reuşeşte interpretări complexe, pline de umor, inteligenţă şi originalitate.

Revenind la subiectul filmului “The mirror has two faces”, lucrurile stau cam aşa:
Rose Morgan (Barbra Streisand) este profesoară de literatură engleză, Gregory Larkin (Jeff 
Bridges) este profesor de matematică, amândoi trecuţi de prima tinereţe. Rose locuieşte cu mama ei, caută motive să îşi anuleze în ultimul moment întâlnirile şi aşa rare şi cu tipi cam … ciudăței şi întruchipează un arhetip considerat de mulţi drept “femeia ştearsă”: se machiază doar la evenimente  importante, poartă haine largi sub care nu îţi poţi da seama dacă şi ce fel de siluetă există, nu iese în evidenţă printr-un sex appeal agresiv, spre deosebire de alte colege din neamul femeiesc.
Gregory este un pasionat profesor de matematică, autor al unei cărţi în domeniu, care, după vizita fostei iubite, Candy (Elle Macpherson) actualmente cuplată cu un alt bărbat şi sosită doar ca să se răzbune pe acesta culcându-se cu Greg, se trezește încercând  să găsească la “Linia Fierbinte” răspuns la întrebarea “de ce pleacă femeile, în special cele drăguţe”. Dialogul cu doamna de la capătul firului îi dă lui Greg ideea să publice un anunţ în care să caute pe cineva pentru o relație.
Revelaţia avută în noaptea plecării lui Candy îl face pe Gregory Larkin să creadă cu toată convingerea că sexul este componenta damnată a tuturor relaţiilor pe care le-a avut de-a lungul vieţii şi astfel ia hotărârea de a-l scoate din ecuaţie definitiv, pentru ca relaţiile lui să nu mai sfârşească în eşec.
Primind poza lui Rose de la sora ei, Claire (Mimi Rogers) – care răspunde anunţului dat de Gregory fără a se sinchisi să o informeze şi pe Rose despre asta:) dragul nostru profesor de matematică  merge să asiste la unul dintre cursurile ei.
Cu un amfiteatru arhiplin de studenţi, Rose susţine o splendidă pledoarie pentru îndrăgostire, redată mai jos, pledoarie pe care însă Gregory nu o înţelege corespunzător pentru că nu stă să îi asculte finalul, plecând convins că şi Rose e de aceeaşi părere cu el: să te îndrăgosteşti înseamnă să fii nebun şi sexul nu are ce căuta într-o relaţie în care doi parteneri decid să îşi împartă viaţa bazându-se pe asemănarea de temperamente şi pe împărtăşirea unor interese comune.

Şi de aici toate necazurile … el crede că ea acceptă condiţiile lui – fără contact fizic, doar apropiere intelectuală, spirituală, emoţională – şi se comportă ca atare, deşi încet-încet începe să simtă aceleaşi dureri intense de cap pe care le are ori de câte ori doreşte o femeie în sens trupesc.
Ea se minte că lucrurile vor merge conform cerinţelor lui, visează în secret că el se va îndrăgosti de ea și este atât de flatată că el o vrea, încât nu îşi dă seama că tot încet-încet:) se îndrăgosteşte  de el dorindu-şi, evident, şi partea interzisă în relaţia lor: sexul.

Ce face acest film atât de fermecător, încât merită (re) văzut? 
Să vedem, ar fi originalitatea scenariului – ideea unei relaţii de lungă durată, fără sex, între parteneri cu experienţă de viaţă, pare oarecum ieşită din tipar pentru anii ’90 (cu atât mai mult pentru timpurile actuale:)
Prestaţia actorilor – de la Barbra şi Jeff, la mirobolanta Lauren Bacall, o frumuseţe a Hollywood-ului de odinioară care poate şi-a pierdut un pic din frumuseţea fizică, însă şi-a păstrat cu prisosinţă talentul actoricesc.
Lauren o interpretează pe mama lui Rose şi a lui Claire şi există o scenă excepţională în film, care mi-a rămas în memorie.
O redau mai jos, pentru a sublinia cât de importantă este trăirea autentică a vieţii, sinceritatea faţă de propria persoană şi mai ales, preţuirea timpului pe care noi oamenii, îl avem la dispoziţie:

 

În alte roluri îi mai puteţi vedea pe Pierce Brosnan – al treilea soţ al lui Claire, pentru care Rose are o pasiune nemărturisită şi pe George Segal – prieten de nădejdeal lui Greg, care îl sfătuieşte, când acesta este în pragul unei căderi nervoase să îşi pună la loc sigur toate lucrurile de valoare din casă, în special pe cele care se pot sparge:)
Ar mai fi inteligenţa dialogurilor – subtilităţi, (auto) ironii fine, comparaţii pline de haz, precum și energia transmisă de scenele filmului.
Şi pentru că tot veni vorba, da, umorul. Filmul dispune din plin de acest ingredient savuros, fie prin comicul de situaţie (Rose încercând să oprească toate dispozitivele media din cameră, pe care le pornise din greşeală tocmai când o sunase Gregory) sau prin cel de limbaj (Rose: „dacă un tip mă conduce acasă de la o întâlnire şi nu aud Filarmonica în urechi când mă sărută, îi dau papucii”:)))

A, era să uit: și coloana sonoră🙂

Filmul este motivaţional în opinia mea din mai multe motive:
pentru că arată că dragostea, indiferent de forma pe care o îmbracă, merită căutată clipă de 
clipă şi trăită în formă ei plină, necenzurată, exagerată şi uneori … naivă:)
pentru că descrie forţa interioară a oamenilor de a se schimba – nu doar fizic, ci şi la nivel de
mentalitate – dovadă fiind transformarea prin care trece Rose – trupul şi mai ales cugetul i se prefac,
începând să arboreze o mină mult mai încrezătoare în ceea ce poate şi în cine este;
pentru că îţi lasă gustul acela dulce-acrişor al unei comedii romantice cu îndemn la visare, gust care îţi aşază pe inimă şi chip, pentru o perioadă de timp, un fel de zâmbet
anonim – numai tu ştii de ce zâmbeşti:)
pentru că e fain să crezi că indiferent de vârstă, prejudecăţi sau temeri există un cineva pentru
fiecare şi că tot ce ai de făcut este să îl găseşti şi, cu acordul ambelor părţi:) să nu îi mai dai
drumul.
Aşadar, vă recomand din inimă acest film, care a devenit pentru mine, în timp, un fel de refren dintr-un cântec: “mă-ntorc la tine iar şi iar, peliculă dragă”:) 
Vizionare frumoasă şi pe curând! 

John Q. sau de ce este capabil un tată pentru copilul său

“John Q.” este un film despre refuzul unui tată de a-şi lăsa copilul să moară pentru că nu are asigurarea medicală potrivită şi nici suficienţi bani pentru un transplant salvator. 

Filmul prezintă viaţa unei familii de condiţie modestă – Denise Archibald (Kimberly Elise) –lucrătoare la un supermarket unde s-a angajat de curând, John Quincy Archibald (Denzel Washington), un muncitor cu experienţă de 15 ani în operarea de maşini-grele şi fiul lor, Michael (Daniel E. Smith), un băieţel pasionat de body-building.
Viaţa şi aşa încercată de dificultăţi financiare a familiei Archibald intră în colaps în clipa în care Michael se prăbuşeşte pe teren, la un meci de baseball. Ducându-şi fiul de urgenţă la spital, John şi Denise află cu stupoare că fiul lor are inima mărită şi că numai un transplant îi poate asigura supravieţuirea mai mult de câteva luni, săptămâni sau … zile.
Dar asta nu este singura veste grea pe care o primesc părinţii lui Michael: asigurarea medicală a lui John nu acoperă o operaţie de transplant, estimată de Rebecca Payne (Anne Heche) la circa 250.000 de dolari! De fapt, nici măcar nu poate fi pus pe lista de transplant fără ca John şi Denise să depună un avans de 30% din valoarea totală, adică o nimica toată de 75.000 dolari !

Şi din acest moment începe suişul pe muntele Golgota al celor doi părinţi, care încearcă orice ca să îşi salveze copilul: drumuri la compania de asigurări, la asistenţa medicală de la spitalul unde este internat Michael, la serviciul de stat pentru copii, la Direcția de Ajutor Medical.

John află că poliţa lui de asigurare a fost schimbată cu una mai ieftină care nu acoperă evenimente de acest fel, pentru că a fost trecut de la normă întreagă la jumătate de normă de lucru, iar asigurarea care i-ar fi trebuit este destinată doar personalului din conducere (!) şi celui cu normă întreagă.
Vestea “bună” este că firma de asigurare va acoperi 20.000 de dolari , cât au fost reţinuți de-a lungul anilor din salariul lui John, în contul asigurării.
John şi Denise merg la insituţiile de stat pentru ajutor, însă peste tot dau de uşi închise: nu se încadrează acolo, nu întrunesc condiţiile dincolo şi tot aşa.
Chinul şi frustrarea lor creşte pe măsură ce fiul lor rămâne fără timp … timp de viaţă! Ajutorul dat de colecta de la biserica, de lucrurile vândute din casă, de prieteni, de vecini, de banii de la compania de asigurări nu este suficient, pentru că spitalul decide să îl externeze pe Michael.

Telefonul pe care Denise i-l dă lui John pentru a-i spune să facă ceva, orice, pentru că Michael va muri, reprezintă “cracking point” pentru John: încercând să obţină anularea deciziei de externare de la Șeful Secţiei Cardio, doctorul Raymond Turner (James Woods), află că această decizie a fost luată de Consiliul de Administraţie şi nicidecum de el.

Aşa că John face ceva. Devine protagonistul unui șir de evenimente care pe parcurs îi vor arăta că singura soluție pentru a salva viața fiului său este să și-o sacrifice pe a lui. Evenimente în care îi puteți revedea și pe Ray Liotta și Robert Duvall.

Regizat în 2002 de Nick Cassavetes, după un scenariu al lui James Kearns,  John Q. merită văzut şi pentru privirea critică pe care o aruncă asupra sistemului public existent într-una dintre cele mai dezvoltate ţări din lume: doctori care nu tratează pacienți dacă nu au asigurare care să acopere cheltuielile tratamentului, doctori care nu pun diagnosticele reale – grave, de altfel, pentru a scuti casa de sănătate de costuri, medici care nu se înjosesc să opereze cazuri din altă specializare decât cea pe care o profesează.
Şi despre valori care nu se respectă, aşa cum spune Jimmy Palumbo (David Thornton), cel mai bun prieten al lui John:
Toate situaţia asta e nasoală.

Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă John ar fi fost un blestemat de milionar.

Dar uneori John nu înţelege că în ţara asta nu sunt apărate valorile, ci doar cei care le deţin.

Avem oameni care au și oameni care nu au. Acolo înăuntru sunt pacienţi. Pacienţi la chirurgie şi pacienţi fără noroc. 

Există mulţi oameni în ţara asta care n-au 250.000 de dolari în buzunar. Să umileşti aşa un om, să îl pui la zid, mi se pare că ceva, nu cineva, e total aiurea.”

Am văzut acest film prima oară prin 2006, cu mult înainte să am copii. Şi aseară, când l-am revăzut, mi-am amintit de ce au trecut atâţia ani fără să îl mai văd: pentru că este prea dureros. Pentru că povestea lui se poate întâmpla multora. Pentru că mi se poate întâmpla mie.

Şi am plâns aseară, mai abitir decât acum 10 ani, pentru că în acest răstimp am dobândit ceva ce nu aveam în 2006: haşura de părinte – liniile acelea paralele sau întretăiate care mi-au colorat inima ireversibil, cu întreg arsenalul de griji şi mirări pe care ţi le aduc copiii.

Este etic ce îi cere John Șefului Secției Cardio în finalul filmului?

Nu, îl pune într-o situație aparent imposibilă.

Este legal ce face John? Răpirea, amenințarea, sechestrarea de persoane?

Cu siguranță nu.

Este corect faţă de alţi părinţi care se află poate în aceeaşi situaţie?

Probabil că nu.

Este normal ca un om care munceşte cinstit, îşi plăteşte taxele, încearcă să ducă o viaţă liniştită alături de familie şi are parte de un astfel de eveniment să fie pus în faţa faptului împlinit, să fie condamnat să îşi vadă copilul murind pentru că există reguli pe care nu le poate respecta pentru că nu are bani?

La întrebarea asta ar trebui să găsească fiecare un răspuns …

Şi totuşi, cum ar putea să fie acest film unul motivaţional? Este, pentru arată că nimic nu este imposibil când vine vorba de copii. Pentru că la întrebarea “Ai face ceea ce vrea să facă John, la finalul filmului?” aş răspunde CU SIGURANŢĂ, DA!!!

Dacă v-am stârnit curiozitatea, vă invit să urmariți acest film emoționant, cu un final frumos:)

Dragonfly (2012) – iubirea după viață

„Dragonfly” prezintă călătoria spirituală pe care un soţ o face pentru a găsi mesajul transmis de soţia lui din Lumea de Dincolo. 

Am dat peste „Dragonfly” (tradus Misterele libelulei) într-o dupăcamiază de sâmbătă, pe AXN. Filmul regizat în 2002 de Tom Shadyac se înscrie în arhiva personală de filme, în categoria celor „cu final neaşteptat” sau mai plastic spus, I did not see that one coming🙂 alături de Prestige, The Others, Dream HouseThe Illusionist sau Shawshank Redemption, ca fiind în egală măsură un film motivaţional, spiritual, dramatic şi thriller, datorită dozei de suspans atent presărată în momente cheie ale filmului.

Este motivaţional pentru că vorbeşte despre puterea iubirii dintre doi oameni, iubire ce nu se stinge odată cu dispariţia unuia din ei din această lume. Este spiritual pentru că noi,  români fiind, cunoaștem tradiţiile de pomenire a morţilor, credinţele legate de cei dispăruţi, ce continuă să ne vegheze din Cealaltă Lume – ori obiceiul de a aprinde candele pentru a le lumina calea, acolo unde sunt – toate în încercarea celor rămaşi de a nu se pierde pe ei înşişi, sub apăsarea durerii pricinuite de moartea cuiva drag.

Este dramatic pentru că nu îi lipseşte acțiunea, scenariștii Brandon Camp și Mike Thompson făcându-şi treaba prin alternarea scenelor de acţiune cu cele de explorare statică.

Povestea filmului este aceasta (spoiler alert): medicul Joe Darrow (Kevin Costner) își pierde soţia, pe Emily (Susanna Thompson) oncologist pediatru, într-o misiune a Crucii Roşii în Venezuela.

La mai bine de 6 luni de la moartea ei, Joe merge să o caute pentru a doua oară, fiindcă totul în jurul său pare să indice că Emily a lăsat un mesaj a cărui semnificaţie o poate descifra numai acolo, în locul pierii ei. La momentul plecării sale în misiunea Crucii Roşii, Emily era însărcinată. Satul în care ea ajută localnicii, aflat în apropierea unei magnifice cascade , este evacuat din cauza ploilor torenţiale.

Emily se urcă într-un autobuz alături de săteni și ceilalți membri ai echipei sale, autobuz ce le devine tuturor mormânt, alunecând şi căzând într-un râu străbătut de curenţi prea puternici pentru ca să poată supravieţui, chiar de-ar fi ieșit de acolo.

Emily era pasionată de libelule. Acestea, spune ea în amintirile lui Joe, sunt un talisman norocos al familiei, luând în cazul ei forma unui semn din naştere pe care îl are pe spate. Libelule care încep să-i apară lui Joe peste tot în cale după moartea lui Emily, iar el începe să creadă că soţia lui încearcă să îi spună ceva din lumea de dincolo: un presse-papier cu o libelulă în interior se rostogoleşte zgomotos pe podea în mijlocul nopţii, soseşte un pachet comandat de Emily înainte de plecarea în Venezuela, conţinând un carusel de pătuț în formă de libelulă, apoi Joe vede o libelulă strivindu-se de geam.

Joe îi promisese soţiei că se va ocupa de pacienţii ei (copii de la secția de Oncologie), daca ea ar păți ceva, însă dupa cele 6 luni durează doliul lui Joe, foarte puţini copii se mai află în spital, majoritatea fiind externaţi ori decedaţi.

Într-una din seri Joe face cunoştinţă cu Jeffrey (Robert Bailey Jr), un puşti care a avut mai multe episoade de moarte clinică și revenire la viaţă, experienţe din care s-a întors mereu cu poveşti despre aglomeraţia din tunelul de aşteptare spre Lumea de Dincolo sau despre cum se înălţa deasupra celor care încercau să îi salveze viaţa, plutind pe tavanul încăperii. Jeffrey îi spune lui Joe că a văzut-o acolo şi pe Emily şi că aceasta i-a dat un mesaj pentru Joe, însă nu îşi poate aminti pentru că era foarte multă gălăgie în tunelul de aşteptare și nu l-a auzit prea bine.

Tatăl lui Jeffrey îl avertizează pe Joe că de fapt fiul său încearcă să-și păcălească interlocutorii și că povestirile lui nu sunt reale. Dar întâlnirea cu micul pacient sădește în sufletul lui Joe câteva întrebări grave, care devin din ce în ce mai chinuitoare pe măsură ce trăieşte tot mai multe momente greu de explicat prin prisma logicii: oare soția lui încearcă să-i transmită un mesaj de dincolo? Oare a supravieţuit şi trăieşte pe undeva? Oare încearcă să se întoarcă la el şi de aceea îl cheamă la ea?

Kevin Costner joacă de minune acest rol, însuşindu-și trăsăturile unui bărbat cu sufletul zdrobit de durere, cu privirea rătăcită în gol, care trebuie să împace ateismul ce i-a fost pavăză toată viaţa cu semne ce par transmise dintr-o lume despre care el nu crede că există. În faţa atâtor indicii că ceva dincolo de puterea lui de înțelegere se întâmplă, Joe nu doar acceptă, ci transformă lupta de a afla ce încearcă să îi transmită soţia lui într-o bătălie supermă din care fie va ieși viu, fie își va reîntâlni sufletul pereche.

Comportamentul ciudat al lui Joe îi determină pe cei apropiaţi lui – medicul Ron, de pildă, interpretat de Ron Rifkin – să creadă că o ia razna şi de aceea are nevoie de o vacanţă lungă, departe de casa în care îl bântuie amintirile vieţii de cuplu. Joe devine din ce în ce mai bulversat de ceea ce îi pare drept mesajul pe care soția lui încearcă să i-l transmită, mai ales că o parte dintre copiii internați la Oncologie desenează obsesiv aceeași imagine:un fel de cruce unduită despre care nu știu a spune ce reprezintă.

“Nebunia” lui Joe culminează cu puternica senzaţie că un pacient i-a vorbit, deși omul era ținut în viaţă doar de aparate.

Insistenţa cu care le cere colegilor medici să îl mai lase două minute cu “mortul” duc la imobilizarea lui cu forţa şi arestarea pentru o noapte până când este scos de Miriam (Kathy Bates), vecina şi prietena lui avocată.

După acest incident, Joe acceptă să meargă alături de prietenii săi într-o excursie de rafting, punându-şi casa la vânzare şi lăsând vizionarea de către clienţi în sarcina lui Miriam. În ajunul plecării, Joe strânge toate lucrurile lui Emily, scoţându-le de prin dulapuri – prilej numai bun pentru o nouă scenă de suspans: mergând să ia un bec dintr-o altă încăpere pentru a-l schimbă pe cel care s-a ars, Joe găsește la întoarcere toate lucrurile puse la locul lor. Pe toate !!!

Într-un cadru ce îţi dă fiori pe şira spinării, un vânt puternic răscolește mai multe hârtii, şi culegându-le de pe jos Joe are revelaţia recentei perioade zbuciumate a vieţii sale: crucile care i-au invadat viaţa de la moartea lui Emily se află din plin pe harta cu locația unde urma să aibă loc excursia de rafting. Sunând un prieten, Joe află că desenele făcute de copii, crucile acelea care aproape l-au înnebunit, reprezintă cascade.

Amintindu-şi că într-o poză Emily se afla în vecinătatea unei cascade înconjurate de un curcubeu, Joe pleacă din nou spre locul în care a murit soţia sa, în Venezuela.

După mai multe obstacole şi o experienţă în care aproape se îneacă, suficient cât să-și vadă soția venind către el, Joe va găsi în sfârşit mesajul pe care Emily s-a chinuit cu atâta disperare să i-l transmită.

Şi credeţi-mă, este un mesaj mult prea tulburător şi surprinzător ca să nu îl descoperiţi singuri prin vizionarea acestui film deosebit:)
Fimul merită văzut cu atât mai mult cu cât întrebarea adresată continuă să ne “bântuie” mult timp după încheierea vizionării:
When we lose someone, are they lost forever?”

Când fugi de iubire și ea se ține după tine :)

Filmul “Frankie şi Johnny”, din 1991, are în prim plan iubirea a doi oameni obişnuiţi: chelneriţa Frankie, interpretată de magnifica Michelle Pfeiffer şi bucătarul Johnny, magistral jucat de Al Pacino.

Am văzut filmul ăsta de vreo … 8 ori 🙂 De ce?
Pentru că este mai mult decât un film de dragoste.

Pentru că regizorul Garry Marshall reuşeşte, prin scenariul scris de Terrence McNally după propria-i piesă, intitulată „Frankie and Johnny in the Clair De Lune”, să prezinte în nuanţe extrem de autentice două subiecte mereu actuale: iubirea şi singurătatea. Viaţa omului de rând, a celui care se trezeşte cu noaptea în cap şi traversează jumătate de New York ca să ajungă la serviciu, înseamnă rutină şi adeseori singurătate: să te simţi singur „in the city that doesn’t sleep” e greu de îndurat.

Singurătate pe care o simte Johnny, un tip de vârstă mijlocie, abia ieşit din închisoare pentru falsificarea eşuată a semnăturii pe un CEC. Singurătate pe care o simte şi Frankie, care a ales de ceva vreme să se „retragă” de la întâlniri, după mai multe eşecuri în dragoste. În aceste condiţii, întâlnirea celor doi, aparent improbabilă, are loc la “Apollo”, localul grecului Nick (Hector Elizondo), venit din Grecia în America, cu toată familia, pentru o nouă viață. Oamenii care lucrează la “Apollo” sunt o familie: Nedda (Jane Morris), Cora (Kate Nelligan), Tino (Greg Lewis), Luther (Al Fann), Jorge (Fernando López), Peter (Glenn Plummer), Helen (Goldie McLaughlin), toţi îşi găsesc în colegii de serviciu sprijin şi bucurie.

Oamenii de aici fac parte din acea categorie despre care Robert Frost a spus că nu au nimic din trecut la care să privească cu mândrie şi nici un lucru în viitor pe care să îl aştepte cu speranţă.

Şi, ca în orice familie, există şi momente amuzante – un client îi bagă (iar) Corei mâna pe sub fustă, ea şi Frankie îi aplică schema “eu împing, tu torni”, răcorindu-l pe clientul necuviincios cu o carafă de apă cu gheaţă vărsată drept în poală:), dar şi momente de sprijin reciproc – Nedda, Cora şi Frankie sunt alături de colega lor, Helen,  la finalul vieţii acesteia, viaţă din care aceasta a petrecut 15 ani la “Apollo”.


Aceasta este povestea din planul secund al filmului: viaţa obişnuită. Aşa cum este ea, cu multe nuanţe de gri, bej şi mov. O viaţă în care fiecare încearcă să supravieţuiască zilei de azi, zilei de mâine şi fiecărei zile care vine.

Un alt motiv pentru care nu încetez să revăd acest film este construcţia … motivațională a personajelor principale – Frankie şi Johnny.  Frankie, trecută de 30 de ani, trăieşte singură într-un apartament vecin cu cel al unui actor homosexual – Tim (Nathan Lane), prieten care încearcă să o convingă că “e o întreagă lume acolo afară. Nu ne putem preface că nu există doar pentru că am fost răniţi”. Frankie nu a terminat liceul, nu are o relaţie chiar apropiată cu mama ei, a fost înşelată de unul dintre iubiţi cu cea mai bună prietenă şi mai presus de orice, se teme.

Mi-e teamă. Mi-e teamă să fiu singură, mi-e teamă să nu fiu singură. Mă tem de ceea ce sunt, de ceea ce nu sunt, de ceea ce aş putea să devin, de ceea ce s-ar putea să nu devin vreodată. Nu vreau să rămân la slujba asta pentru restul vieţii dar … mi-e frică să plec. Şi am obosit, pur şi simplu am obosit să îmi fie frică”.

Toate aceste temeri, alături de trauma trăită de un fost iubit care a bătut-o până a pierdut o sarcină şi orice şansă de a mai avea vreodată copii, o determină pe Frankie să evite orice ocazie în care ar putea cunoaşte iubirea. Iar modul total, brusc și dezarmant în care Johnny îi arată şi îi declară iubirea lui o determină să fugă mâncând pământul: “mă priveşti prea intens, ca şi cum m-ai vrea cu totul”, “ai prea mare nevoie de mine”.

Johnny, trecut de 40 de ani, a devenit bucătar în perioada în care a stat în închisoare, gătitul fiindu-i salvarea în timpul petrecut acolo. Ieşit din închisoare, Johnny încearcă să îşi vadă de viaţă, viaţă din care soţia şi cei doi copii au ieşit cu ani înainte. Ceea ce îl defineşte pe Johnny pe parcursul filmului este intensitatea.

Intensitatea cu care încearcă să se conecteze cu adevărat cu alţi oameni – “de ce îţi vine uneori să te sinucizi? Vreau să mă sinucid când mă gândesc că sunt singur pe lume şi că partea din mine care simte aşa este prinsă în interiorul acestui corp care se ciocneşte de alte corpuri fără să se conecteze cu vreo altă persoană, prinsă, de asemenea, în interiorul ei. Trebuie să ne conectăm. Chiar trebuie. ”

Intensitatea cu care îşi mărturiseşte dragostea faţă de Frankie – “sunt îndrăgostit de tine. Te iubesc. Sunt total, cu adevărat nebun după tine. Inima mi se opreşte de fiecare dată când te văd”. “Ai dreptate, nu pot face ca răul să dispară. Dar când răul va veni iar, am să fiu chiar aici lângă tine.”

Intensitatea cu care trăiește gătitul – în timp ce toacă rapid o ţelină, Johnny rosteşte “hu-ha”, precursor al expresiei pe care Pacino o va face celebra un an mai târziu, în rolul locotenent – colonelului Frank Slade din “Scent of a woman”. Și mai ales, intensitatea privirii lui:)

Johnny nu este un model masculin pragmatic, calculat, prudent ori temător: din prima clipă în care o întâlneşte pe Frankie şi aceasta îi pică cu tronc, toate acţiunile lui, asezonate de coincidenţe pe care are grijă să i le prezinte lui Frankie drept semne ale destinului, ei bine, toate acestea sunt trăsăturile unui erou romantic.

După o noapte în care îşi spun tot ce îi apasă în scurta şi furtunoasa lor relaţie, Johnny face o ultima încercare de a-i demonstra lui Frankie că le este hărăzit să fie împreună, sunând la un post de radio pentru a cere un bis al minunatei compoziţii “Clair de lune” a lui Debussy: “Este vorba despre un bărbat şi o femeie. El e bucătar. Ea este chelneriţă. Se întâlnesc şi nu se conectează. Doar că ea l-a observat pe el. El a simţit asta. Şi el a remarcat-o pe ea. Şi amândoi au ştiut că se va întâmpla. Au făcut dragoste şi poate pentru o noapte întreagă au uitat milioanele de lucruri care îi fac pe oameni să se gândească: nu iubesc persoana asta, nu îmi place persoana asta, nu cunosc persoana asta. În loc de asta, totul a fost perfect şi ei au fost perfecţi. Şi doar asta trebuia să ştim despre ei. Numai că acum ea începe să uite toate astea şi în curând şi el va uita. Aşa că ai putea să difuzezi un „encore” pentru Frankie şi Johnny în speranţa că ceva-ul lor va rezista şi nu se va auto-distruge?”

Dacă Frankie va accepta sau nu iubirea totală pe care i-o poartă Johnny, rămâne să aflaţi vizionând acest film motivaţional. Motivaţional pentru că arată că, oricine ai fi, oricât te-ai ascunde, oricât de mult ai fi suferit, nu ai voie, nu ai dreptul să fugi de iubire! 

Te va găsi şi te va face fericit, dacă o lași 🙂

Când un robot vrea să fie om

Omul bicentenar”, lansat în 1999 în regia lui Chris Columbus, după scenariul lui Nicholas Kazan, scenariu bazat pe nuvela “Omul bicentenar” a maestrului SF Isaac Asimov este un film care, spun recenziile citite ici-colo, impresionează  prin forța iubirii. Iubire care îl determină pe un robot să renunţe la nemurire pentru a fi alături de femeia – om pe care o iubeşte şi de care este iubit.

Iniţial voiam să scriu despre alt film la rubrica săptămânală, însă am prins pe „Pro Cinema” un fragment din filmul povestit săptămâna aceasta şi am decis că i se cuvine o (re)prezentare: Andrew, un robot destinat treburilor casnice, intră în familia Martin în anul 2005. Va petrece aici o lungă perioadă de timp, fiind acceptat încet-încet ca membru al familiei, până când va fi izgonit de Richard Martin (Sam Neill), capul familiei, în momentul în care Andrew îi va cere acestuia să îl lase liber. Andrew îşi motivează cererea spunând:

…am studiat istoria voastră. Aţi purtat războaie îngrozitoare în care milioane de oameni au murit pentru o idee – libertatea. Şi mi se pare că ceva care valorează atât de mult pentru atâţia oameni, merită avut…

Plecarea din familia Martin înseamnă pentru Andrew ani de căutare a altor roboţi care, la fel ca el, să aibă propria personalitate. Şi asta pentru că Andrew nu este un robot obişnuit, ci unul înzestrat cu darul creativităţii, talent pe care şi-l descoperă în timpul şederii la familia Martin: el poate sculpta adevărate mini capodopere din lemn, determinându-l astfel pe domnul Martin să îl încurajeze nu doar pe drumul explorării creativităţii şi curiozităţii, dar şi pe cel al înţelegerii conceptelor condiției umane.

Căutarea aceasta îi va prilejui întâlnirea cu Galatea (Kiersten Warren), un robot cu atribute feminine, şi cu Rupert Burns (Oliver Platt), fiul creatorului generaţiei de roboţi – NDR – din care face parte şi Andrew. Rupert este cel care pe parcursul mai multor ani îl va transforma pe Andrew, atât pe dinăuntru, cât şi la exterior, pas cu pas, în încercarea acestuia de a se apropia cât de mult posibil de firea umană.

Momentul decisiv în această încercare îl reprezintă apropierea de Portia (Embeth Davidtz), nepoata Amandei, micuța alături de care Andrew petrecuse mulţi ani în familia Martin. Portia este cea care, după moartea bunicii sale Amanda, îi va confirma lui Andrew că toţi oamenii la care el ţine vor muri.

An de an, apropierea de Portia devine din ce în ce mai intensă şi chiar înainte de căsătoria acesteia cu un tip a cărui bărbie ar fi putut scufunda Titanicul :),  Andrew face un pas uriaş în înţelegerea naturii umane, când Portia îi explică că trebuie să îşi asume riscuri, să facă greşeli, dacă are de gând să izbutească în încercarea lui de a pătrunde esenţa naturii umane. Iar greşelile nu vor fi fost făcute pentru a învăţa din ele, ci pentru a înţelege ce este real şi ce nu, de a înţelege ce simte. Tot Portia este cea care îi spune că pentru a-ţi urma inima, uneori trebuie să faci greşeli şi nu ceea ce este corect. Şi că oamenii sunt un dezastru pe dinăuntru.

Dacă aţi văzut filmul, vă invit să îl revedeţi, cu inima deschisă și mintea liberă de griji. Dacă nu l-aţi văzut, ori l-aţi văzut fragmentat de-a lungul mai multor ani, ca mine, vă promit că nu veţi fi dezamăgiţi, mai ales de finalul pe care vă las să îl descoperiţi singuri.

În călătoria de 200 de ani a lui Andrew, nu sacrificiul pe care îl face pentru a fi alături de Portia m-a determinat să scriu despre acest film. Ci strădania lui de a înţelege, de a se apropia, de a-şi asimila condiţia umană. Mesajul filmului, în opinia mea, depăşeşte graniţele iubirii dintre o maşinărie şi o fiinţă umană şi evidenţiază într-un mod sublim fragilitatea, efemeritatea, haosul şi paradoxul condiţiei umane. Astfel că mesajul devine cu atât mai puternic cu cât o creaţie artificială, rezultat al minţii omeneşti, ce nu e constrânsă de condiţiile enumerate mai sus, alege voluntar să evolueze. Să nu supravieţuiască timpului.

Să se auto-defecteze, devenind dintr-o maşinărie perfectă, o fiinţă imperfectă. Să renunţe la detaşarea cu care privea comportamentul complex şi plin de contradicții al firii umane, pentru a deveni o astfel de fire, cu toate riscurile aferente: suferinţă adeseori inutilă, complicarea propriei vieţi fără un motiv aparent valid, avalanşa de sentimente şi senzaţii care te inundă exact când ai avea nevoie să fii raţional şi detaşat.

Acestea sunt motivele pentru care consider “Omul bicentenar” (personaj interpretat magistral de Robin Williams), un motivaţional de referinţă în galeria filmelor ce încearcă să facă oamenii spectatori să îşi pună întrebări, să îşi reevalueze condiţia şi mai ales, să se bucure că au în ei scânteia condiţiei umane:)

Esenţa devenirii lui Andrew se află în aceste două propoziţii simple:

“Trebuie să existe un motiv pentru care sunt aşa cum sunt. Trebuie”