Toate articolele de Razvan Nicoara

Despre Razvan Nicoara

Cred în strategia vie, cea care se face, nu care doar se scrie. Și în viață și în carieră.

Jesus Christ Superstar (1973). Hey, J.C, would you die for me..?

Și dacă mori, rămâne stabilit că noi trăim veșnic, nu..? Și dacă te iubim, pe Tine și pe Dumnezeu, ne vom căpăta fiecare propria Împărăție, nu-i așa..? Atunci, Iisuse, nu ai vrea să mori pentru mine..?

Jesus Christ Superstar (1973) este mai mult decât un musical cu (fostă) priză la public. E un film care pune întrebări extrem de serioase. Cam prea serioase. Prea serioase pentru anul 1973 și, pentru vremurile noastre, parcă și mai și.

Hey J.C, Hey J.C, Won’t you fight for me? / Hey J.C., Hey J.C, Would you die for me?

Un Iuda și Simon care sunt înainte de toate strategi (și de aceea Iuda a și ratat toată povestea, tocmai pentru că a gândit prea mult), Maria Magdalena care se întreba, la un moment dat, retoric, de ce ea trebuie să fie cea mai puternică persoană, cea care trebuie să fie ”cool” și ”strong” între acești bărbați cu mințile înfierbântate, un Pilat vizionar care nu poate scăpa totuși de destinul său, un Irod extrem. Nu e nici un personaj în acest film care să nu fie cel puțin deosebit. Dacă nu chiar excepțional.

Too many of you, too little of me

Veți vedea câteva scene extrem de bune (cea a întâlnirii lui Iisus cu leproșii care, cu zecile, îl acoperă implorându-l să-i atingă, cea în care este arestat și este supus ”interviurilor” curioșilor în timp ce este condus de gărzi la Pilat etc) dar, ce e cel mai important, este un film minimalist, cu decor minimalist și filmat minimalist care are însă în spate, și prin versuri, și prin muzică dar, mai ales prin DANS, o încărcătură luxuriantă de idei, semnificații și sentimente. Dansul face toată treaba aici. Urmăriți dansul, versurile apostolilor și vedeți cât de multe pot spune prin atât de puține.

Hey J.C, J.C, please explain to me / You had everything / Where is it now?

La final, toată ceata veselă de actori pleacă. Și-au făcut treaba. Au cântat, au dansat, au jucat, lucrurile au fost înregistrate. Deci acum e gata. La final, actorul care l-a interpretat pe Iuda urca ultimul în autobuz care pleacă brusc, de îndată ce acesta e pe scară, cu ochii la dealul pe care au lăsat ridicată o cruce.

Asta e frumos la acest film: dincolo de toate întrebările și abordările neortodoxe, de modul în care J.C. este supus judecății oamenilor rămâne un lucru important: după ce pleacă actorii lasă în urma lor o cruce. Cam asta e.

I think you’ve made your point now
You’ve even gone a bit too far to get the message home
Before it gets too frightening, we ought to call a halt
So could we start again please?

Brazil (1985). Rugați-vă să nu vă crească aripi

Bineînțeles ca e vorba de Terry Gilliam și de Octavian Paler. De Palerul acela viu, cel care vorbea încet, dar care avea mereu la el o metaforă mare și contondentă – pentru orice leneș la creier. Acela viu și nu acesta mort care bântuie prin facebook cu citate șchioape. Și de Gilliam-ul cel viu, cel căruia încă nu îi era rușine cu propria imaginație și sensibilitate, cel de (aproape) dinainte de Pythoni.

Ambii, și Paler și Gilliam, spun cam același lucru: e nașpa cu aripi, o să o sfârșiți prost.

Brazil este un exercițiu de imaginație, ironie și sensibilitate cum rar găsești în filme. Este un Metropolis (Fritz Lang) cu ceva mai multă sensibilitate – și umor amestecat cu un pic de tot de THX 1138 (George Lucas). În primul rând, este foarte deștept. Structura narativă a filmului se bazează pe o mulțime de detalii (scenariu, decoruri etc) care sunt toate semnificative, istețe și cu clenci. Ba chiar prea semnificative. Și muzica..  și actorii. Și scena cu oglinda de la magazinul de lux chiar înainte de explozie. Și metaforele…

Dar filmul este pesimist în sine. Nu are un mesaj prea roz. Și nici nu prea îți dă altă șansă: da, viața reală este incredibil de frumoasă, însă mereu vine cu un preț. Mai mare sau mai mic. Cu cât mai reală, cu atât e prețul mai mare. Dar merită.De aceea, de sărbători am obiceiul să revăd filmele care îmi plac. Pentru că știu că or să îmi placă – de fiecare dată când le văd îmi plac parcă mai mult decât prima dată. Brazil al lui Terry Gilliam este un astfel de film. Sper să vă placă și vouă. A, și încă ceva…

Prin 1900 toamna eram aproape student în aula mare de la Drept parcă, într-o sală plină de tineri unde, printre alții ai vremii, Paler – de la o masă mare, vorbea despre tinerețe. Și după ce a vorbit a încheiat: ”Da, rugați-vă să nu vă crească aripi. Dar îngrijorați-vă dacă nu vă cresc la timp..”. Zbor lin!

Son of Saul (2015) – un altfel de FPS (first person shooter)

Este singura scenă în care Saul zâmbește. Ultima, înainte de a pica genericul de final. Până atunci Son of Saul este o experiență cinematografică first shooter person de prima mână. Dar să începem cu începutul..

Convingerea mea este ca un film bun te înțepenește în fotoliu și te lasă cu mințile tulburi. La fel ca o carte bună, ca un vin bun. Comparațiile pot continua. Un film complet este un film pe care îl trăiești până la capăt și în care poți să trăiești, ca și spectator, dinăuntrul filmului în afară, către realitate și nu invers. După un film bun, ai un moment de tăcere și de revenire la prezent. Filmele bune, filmele complete sunt cele la care râzi sau la care plângi (aviz amatorilor în logică: nu doar filmele la care râzi sau plângi sunt complete!) nu pentru că vrei ci pentru că nu poți altfel.

Fiul lui Saul nu spune o poveste, ci arată cum se spune o poveste

Din acest punct de vedere, Fiul lui Saul este un film incomplet. Și aceasta în primul rând pentru că nu te introduce, ca spectator, în lumea din film. În principal din cauza modului în care este filmat dar și a scenariului. Fața lui Saul este singurul punct de sharp din scenă. Aproape că nu am deloc perspectivă (în background văd doar mișcări difuze, pete de culoare și silueta pe care le ghicesc cadavre sau oameni, gardieni sau evrei). Până și filmul este pe formatul standard de 35 mm, care mă obligă la un cadru strâns, focusat doar pe Saul. Așadar, nu focus ci blur. Nu wide, ci strâns. Holocaustul este doar fața încrâncenată a lui Saul. Filmul nu spune povestea, ci imi arata cum se spune o poveste. Este un meta-discurs aici.

O avalanșă de tehnici, de strategii de filmare, de cadraje, de mișcare a camerei în cercuri concentrice doar pentru a mă face pe mine, spectatorul, să fiu obligat să mă uit la fața lui Saul și la furia-durerea-revolta lui mocnite. Doar la el. Doar pe fața lui. Prea mult efort, prea mare insistența regizorului. Ceea ce mă face să mă simt exclus. Oare nu ar fi fost suficient să am un actor bun pentru ca să fiu atras de jocul acestuia? Chiar aveam nevoie de atâta procedee tehnice (artificiale) pentru a sugera acest lucru?

Pentru că jocul actorilor nu a fost convingător. Și nici scenariul. De asemenea, sunt momente în film în care nu mai știi unde te afli (ca și cum, în filmarea first shooter person, ai fi catapultat brusc la un alt nivel al jocului).

Holocaustul ca pinhole effect

Ceea ce însă mi se pare cel mai grav însă este că filmul nu iese din sticlă. Crâncena dramă existențială a unui condamnat la moarte care știe că se află într-un loc în care sufletele sunt pierdute dar unde, paradoxal, salvarea unui trup din procesul tehnologic infernal al masacrului ar putea fi o șansă pentru salvarea sufletului… E crâncen. E un moment de disperare și de credință maxime în același timp. Este o poveste care ar trebui să te lase mut pentru o jumătate de zi ca spectator. Ce se întâmplă în schimb? Întreaga poveste este închisă ermetic în fața imobilă a personajului, în cadrul dreptunghiular al peliculei de 35 de mm, în înfundarea zgomotelor, în blur-ul perspectivei.

Este efectul de pinhole: nu suntem lăsați să vedem decât un singur punct clar, doar un singur personaj. Și trebuie să ne închipuim că, de fapt, ceea ce vedem nu este decât imaginea mai mică și inversată a realității.

Să nu fiu înțeles greșit: Fiul lui Saul este un film bun. Dar nu este un film mare. Este un film cu tehnică, dar nu este un film cu artă. Este un film cu personaje, dar nu cu actori. Și, ce e mai grav, este că ratează o poveste incredibil de impresionantă și, în loc să ne-o arate exploziv, cutremurător, așa cum ar trebui să o percepem, ne este arătată doar printr-un pinhole: mică, inversă, neclară.

Să vedeți Fiul lui Saul și să rețineți numele regizorului Laszlo Nemes. Pentru că dacă acesta este primul și, sper eu, cel mai slab film al lui, înseamnă că avem șanse să fim contemporani cu un regizor mare.

Risen: o zi fără de moarte

Nu e vorba de Iisus. Aici Iisus e un personaj secundar. Personajul principal nu este credința ci, dimpotrivă, este rațiunea și îndoiala. ”Am văzut un om mort și apoi am văzut același om viu. Aceste lucruri sunt ireconciliabile” spune Clavius, tribunul roman care îl crucifică pe Iisus și care apoi, asistă la scena în care Toma (necredincios sau doar rațional?) îi atinge lui Iisus rănile provocate de cuiele de pe cruce. Risen este un film cu sens care iese din tipicul filmelor de Paște cu care ne-au obișnuit alde Zeffirelli (știți despre ce film vorbesc), Martin Scorsese cu Last Temptation of Christ sau cu mai neortodoxul The Passion of Christ al lui Mel Gibson.

Risen nu încearcă nici să vă emoționeze, nici să vă șocheze și nici să vă sperie. Doar să vă facă să gândiți. Așadar, spune Clavius, am văzut un om mort, fără putință de tăgadă și apoi același om, fără nici o îndoială, viu. Lucrul aceste trebuie reconciliat. Rațional, este subînțeles. Trebuie să găsească șpilul. Oare e chiar viu? Are corp? Și dacă e viu, oare poate fi ucis din nou? Este un zeu? Am văzut cum dispare însă de ce apare din nou? Și de ce nu se arată tuturor?

Clavius este pe marginea credinței. Rațiunea îi este anulată însă nu poate înțelege acel ”privește în inima ta” și nici cum un lepros este vindecat doar pentru că are credință. Risen nu se referă la Iisus ci la Clavius. El este cel ridicat pentru că, mai important chiar decât apostolii, el este cel care, fără să creadă, dobândește certitudinea. Înainte, pe drum, Iisus îl întreabă: De ce te temi cel mai mult? Clavius îi răspunde: Ca nu cumva să mă înșel. La final, Clavius nu devine un credincios însă, mai important chiar, doar se convinge că nu se înșală: chiar poate exista ”o zi fără moarte”.

În tradiția filmelor pascale, Risen are și el decoruri și peisajele cu care suntem obișnuiți, are partea lui de sânge și de violență însă, mai mult decât atât, este senin. Nu exprimă credința manifestă a celorlalte filme, nu încearcă să impresioneze, nu te face să te simți vinovat că nu ești un credincios practicant. Te pune în pielea lui Clavius și îți spune: ”Există o zi fără moarte. E suficient să știi asta. E suficient atât”.

Pe Kevin Reynolds, regizorul filmului, îl știți pentru că e prieten cu Kevin Costner. Fandango, Robin Hood sau Waterworld? Ring a bell…? El e omul. Decent, exact, cu o abordare corectă și simplă. Nimic special la actori, nimic special la film, nimic extraordinar și nimic șocant. Doar că, la final, veți descoperi că nu e nevoie neapărat de credință și că nici nu e nevoie să fim apostoli. E suficient să nu ne mai fie teamă că ne înșelăm.

Vino să vezi

Idi i smotri (vino și privește în limba rusă) (1985) este ultimul film al lui Elem Klimov iar titlul filmului nu se referă la acțiune sau la povestea personajelor ci este un titlu chiar pentru tine, cel care acum citești aceste rânduri. Ție îți spune ”Vino și privește! Și, mai ales, ține minte!”. Dar înainte să îl vezi, citește ce e mai jos.

În numai 2-3 ani, ocupația germană din Bielorusia în timpul celui de-al doilea război mondial, a însemnat masacrarea unui sfert din totalul populației și ștergerea de pe fața pământului a câtorva mii de localități. În mod organizat și strategic, câteva divizii SS, susținute de divizii de motorizate, au distrus sistematic mii de sate și le-au ucis locuitorii. Științific, cu metodă. Rapoartele SS (destul de corect întocmite la fața locului) au documentat procedura de exterminare totală a populației în peste 600 de sate. Prin diverse metode: împușcare, ardere de vii, cu grenade de mână etc. Existau criterii și strategii clare.

Dacă o familie avea în casă mai multe paltoane decât oamenii care se aflau acolo, întreaga familie era bănuită că este colaboratoare a partizanilor. Și era ucisă. La fel și restul satului.

Dacă dintr-un sat lipseau bărbați fără să existe un motiv clar pentru aceasta sau dacă, dimpotrivă, apăreau străini în sat, atunci întreaga familie bănuită era exterminată. Și restul satului. Iar clădirile erau arse. Dacă se afla că cineva are o pușcă, atunci familia aceluia era ucisă. Și satul. Și toate casele arse.

Idi i smotri (”Vino si privește” în limba rusă) este un film despre Belorusia anului 1943, perioada în care masacrele au fost la apogeu. Este un film extrem de bine documentat (denumirile satelor sunt corecte, metodele de masacrare din film sunt cele descrise de către rapoartele Batalionului Dirlewanger â, chiar cel care apare și în film).

Însă filmul nu este doar bine documentat și exact ci este și intens simbolic. Copilăria în timpul războiului, joaca de-a eroii, vina (eroul crede că întregul său sat a fost ucis din cauza lui și sentimentul de vinovăție, cel pe care numai copiii îl pot avea la o asemenea intensitate, îl surzește și-l înnebunește), frica, ura, lașitatea – prin toate acestea trece un copil care pleacă la război în glumă dar care apoi îi fracturează viața, îl îmbătrânește și îi transformă hidos fața.

O să vedeți o mulțime de simboluri (să nu vă întrebați, de exemplu, ce e cu barza aceea cu aripa ruptă care îi însoțește pe copii; m-am chinuit eu sa aflu: se pare că până la urmă, barza este unul dintre animalele simbolice naționale ale Belorusiei si Letoniei), o să vedeți câteva scene filmate strălucit, veți avea câteva momente când veți uita să mai urmăriți acțiunea și nu veți băga de seama că personajele nu mai scot o vorbă de câteva minute bune.

Scena exploziilor urmate de un țiuit intens (da, după o explozie, îți țiuie urechile!) și de estomparea imaginii o să vă facă să vă puneți mâinile la urechi și să vă feriți ochii de pământul care zboară spre voi. Nu, nu e 3D, e doar un film foarte bine făcut.

Filmul este impresionant, este intens, te trece prin toate stările posibile de la bucurie, ironie, sarcasm până la dezgust și frică dar mai ales ură, o ură solidă, ca o cărămidă pe care o simți în coșul pieptului.

Însă nu te la lasă cu ura. În (probabil cea mai puțin reușită parte a lui) ultima parte, îți lasă un strop de speranță. Atunci când îți dai seama că băiatul care pleacă la război cu o pușcă nu o folosește de fapt niciodată. Și că dacă ar împușca ceva, ar împușca doar trecutul, destinul nu și oameni. Comparabil cu Fires on the Plain al lui Ichikawa dar și cu marile filme rusești. Și incomparabil cu orice ați crezut că știți despre război.

Mergeți și-l vedeți. Și nu uitați. Asta vă spune Klimov în ultimul lui film.