Toate articolele de Razvan Nicoara

Despre Razvan Nicoara

Cred în strategia vie, cea care se face, nu care doar se scrie. Și în viață și în carieră.

In darkness

Privesc mereu cu suspiciune, pe sub sprâncene și cu ochii mici, filmele despre holocaust. Întotdeauna am fost de părere că a încerca să faci poze infernului înseamnă și o insultă adusă celor care au trecut prin el. Că e ceva indecent. Pe de altă parte însă, fără poze ale infernului noi, ceilalți, nu am ști ce înseamnă, cât de cât, infernul. Deci e nevoie de un compromis cumva. Și, tocmai de aceea, am preferat atunci filmele în care infernul holocaustului nazist nu a fost explicit. De aceea nu am înțeles Fiul lui Saul cu mormanele lui de cadavre însă m-a cucerit The Boy in Striped Pyjamas. Nu am înghițit ușor furia din God on Trial (și nici realizarea slabă) însă am fost cucerit de Jacob the Liar sau de La vita e bella. Înțelegeți deci, nu..?

La In Darkness, al regizoarei Agneszka Holland (al cărei Europa, Europa este  genial!), am avut un blocaj: nu făcea parte din nici una dintre categoriile mele obișnuite. Filmul are duritatea multora dintre filmele despre holocaust (da, vezi acolo copii împușcați pe stradă, femei călcate în picioare, cadavre care colmatează râul care trece prin orașul polonez unde se desfășoară acțiunea etc) însă, în același timp, are sens, are sensibilitate și, mai ales, are consistență.

Într-un oraș, ghetoul evreilor urmează a fi evacuat. ”Evacuat” înseamnă execuții în masă sau deportări pentru execuții în masă. Adică, mai pe scurt,  mii de oameni de transformat în tone de carne, cât se poate de repede și cât se poate de eficient. Câțiva evrei aleg să se ascundă în canalizare. Aici, in darkness, se refugiază de adevăratul darkness de la suprafață. Aici, în canalizare, este doar întuneric. Deasupra însă, la lumina zilei, era cu adevărat beznă. O beznă de ev mediu al minții, al urii și al iraționalului. Față de ce este sus, canalizarea este o oaza de libertate. Îngerul păzitor al lor, un ”polack” (polonez) colaboraționist al naziștilor care acolo, în canalizare, își descoperă propria umanitate și care îi ajută astfel să supraviețuiască.

Sunt câteva momente în film extrem de puternice (o naștere acolo, în canalizare, modul în care oamenii nu uită să facă dragoste acolo, în canalizare, reacția copilului care, după 18 luni de întuneric, privește lumina cu durere și încearcă să revină în canal…). Aceste imagini sunt simbolice. Ele doar arată către iad și nu încearcă să îl descrie. Dar arată către un iad foarte concret, detaliat, material aproape.

In Darkness este unul dintre cele mai bune filme despre holocaust pe care le-am văzut. Bune, umane, decente și în același timp memorabile, puternice, care te fac să simți în stomac mirosul de rahat și întunericul care pot însemna, uneori, viața. Filme care nu descriu ci doar arată către iad, care nu arată grămezi de cadavre dar care îți fac pielea găină în momentul în care vezi un copil silit să se joace cu o mașinuță în tăcere și în beznă aproape totală.

Alături de Jacob the Liar și, cu o ligă mai jos însă deloc departe, The boy in stripped pyjamas, In Darkness cred că este unul dintre cele mai puternice filme despre holocaust care au fost făcute până acum. Filme în care iadul nu înseamnă doar grămezile de cadavre despuiate ci mai ales sufletele făcute țăndări.

We need to talk about us

Nu, Dumnezeu nu joacă zaruri însă, din când în când, ne pune pe noi, oamenii normali, să ne purtăm o cruce care nu ne aparține. Și noi credem că e o întâmplare, un accident. Uneori Dumnezeu poate să ne spună: ”Hei, ai creat viață! Ești responsabil pentru ea!”. Și de aici începe calvarul.

We need to talk about Kevin este un film despre o mamă care nu știe cât de mult trebuie să fie responsabilă pentru viața pe care a creat-o. A creat un monstru…? Sau a dat naștere unui copil normal pe care doar o neștiută traumă a copilăriei l-a transformat într-un monstru..? Este mama vinovată pentru ororile copilului..? Sau este copilul o pedeapsă divină pentru păcatele mamei..?

Este un film in care Tilda Swinton (pe care nu se poate să nu v-o reamintiți din Only lovers left alive al lui Jarmusch dar pe care sunt sigur nu v-o reamintiți în rolului dnei D. din Grand Budapest Hotel al lui Wes Anderson sau din rolul ironic și schizoid al gemenelor jurnaliste mondene din Hail Caesar al fratilor Coen) joacă incredibil de bine rolul unei mame care trăiește drama de a fi adus pe lume un copil – monstru. Este vinovată..? Este doar responsabilă..? Kevin, copilul ei, este doar un copil normal cu o traumă din copilărie care a crescut în el ca un cancer și l-a transformat într-un sociopat sau este, de la început, din naștere, un monstru pur și simplu..? Și atunci, ce poate ea, mama, să facă..?

Întregul film este marcat de privirea rătăcită și de figura androgină (femeie- bărbat, mamă – băiat) a Tildei Swinton. Și de culoarea roșie. Filmul începe abrupt și agresiv cu o ”la tomatina” atemporală, cu bătaia de roșii anuală care are loc în nu mai știu ce oraș din Spania și care se transformă într-o orgie totală de roșu. Viața la modul pur și aproape orgiastic. Tilda, mama încă nenăscutului Kevin, purtată pe brațele necunoscuților, acoperită de roșu, aproape înecată de valul de roșii strivite din stradă. Și apoi, imediat, alt roșu, nu cel vital și orgiastic ci roșul agresiv, al sângelui și al urii, al vopselei aruncate cu dispreț pe casa ei de către oamenii care o urăsc pentru că are un copil monstru, frica, angoasa unei mame care nu mai știe să trăiască în lumea în care propriul copil a adus moarte și nu viață. Roșul este și viața și moartea aici.Așa cum mama este și păcătoasă și victimă.

Veți vedea un film fără adâncime, fără nici un fel de perspectivă. În acest film decorurile nu contează, planul doi nu există. Și dacă totuși există, este adesea blurat și privit în ceață. Este un film în care doar mama este figura centrală și este un film despre dragostea de mamă. Dusă până aproape de aberație. Dar, tocmai de aceea, cu atât mai mare și mai intensă.

We need to talk about Kevin este e fapt, un We need to talk about us. Este un film nu despre Kevin, copilul monstru, ci despre noi, despre părinții lui, despre cât e mult îl putem iubi și cât de mult trebuie să însemne pentru noi. Și până la urmă răspunsul e simplu: îl iubim mereu până la capăt, orice ar fi, orice ar face, orice ar spune lumea. Pentru că nu putem face altfel.

Vedeți filmul acesta cu răbdare și cu credință. Pentru că, se pare, până la urmă, mai mai mereu iubim fără măsură.

The Price of Desire (2015): a shell that no longer protects anything

The advantage of film festivals is that they bring movies unseen before. This year, the European Film Festival began in Bucharest with both „classics” (The Hunt of Thomas Vinterberg) and brand new movies for our screen, such as The Price of Desire. This turned into a good opportunity for me to install in one of the red armchairs in „Elvira Popescu” cinema and watch The Price of Desire leisurely.

The entire movie is actually about a house, one of the first modernist villas made after the plans of designer Eileen Gray, house called E1027 (I will let you see the movie to discover why it’s called that way; I assure you the name of this house is not the number on its address, but a blend of people, egos, love and imagination, all combined in a very simple code). It’s about a house that influences the people’s destinies and not the other way around.

You will instantly like the image (Stefan von Bjorn) and the music. They are so good that you often feel tempted to stop reading the lines on the screen. And that would be a useful exercise as unfortunately the script represents the weak point of this film. It’s unrealistic, artificial and slow. Even when the characters are fighting, they talk like in the architecture manuals…

So, if you can, try to ignore the lines. Just like few spectators were commenting outside the cinema: „very well made, but I couldn’t understand anything from what they were saying… So I stopped reading and just watched the images. And the house really seemed ugly, what do you think?” It looks like the audience always knows best! This is the main strength of the film: it puts you, as a spectator, in the perspective of the people which at the beginning of the century were reinventing  the idea of house.

Is the house  a car that man uses? Is it a shelter and a refuge? The house must fit the environment that it’s in or, on the contrary, should the house dominate and defy it? Is the house a shell, an extension of man and, at the same time, the way a man takes cover in a shelter? The house also reveals these characters, well-known figures of their time in design and architecture as being incapable to enjoy the result of their creation. They appear vulnerable without shells, exposed, empty. „The Price of Desire” is an uneven movie and often inconsistent, with a director, Mary McGuckian, which has the weakest script writer in Mary McGuckian, but with a profound story and an image sometimes brilliant.

Le Corbusier is a well performed character, but only due to the effort of Vincent Perez, who is visibly one class above the rest of the cast. If you succeed to ignore the uneven and uninspired script, you will discover a beautiful movie with an extraordinary idea (shell house invented by the most vulnerable people), an idea which unfortunately has not been properly exploited.

The Price of Desire (2015): Festivalul Filmului European

Avantajul festivalurilor de film este că aduc nemaivăzute. Festivalul Filmului European din acest an a început la București, în egală măsură cu ”clasice” (The Hunt al lui  Thomas Vinterberg) dar și cu nemaivăzute la noi precum The Price of Desire. Bună ocazie pentru mine să mă instalez vineri într-unul din fotoliile roșii de la Elivira Popescu ca să îl văd pe îndelete.

Întregul film este, de fapt, despre o casă, una dinte primele vile moderniste realizate după planurile designer-ei Eileen Grey, denumită E1027 (vă las să urmăriți filmul pentru a descoperi de ce a fost denumită astfel; vă asigur că numele acestei case nu este numărul din adresă ci reprezintă un amalgam de oameni, orgolii, dragoste și imaginație combinate într-un cod foarte simplu). E vorba despre o casă care influențează destinele oamenilor și nu invers.

O să vă placă imediat imaginea (Stefan von Bjorn) și muzica. Sunt atât de bine făcute încât adesea ai tendința de a înceta să urmărești replicile de pe ecran. Oricum, ar fi un exercițiu bun deoarece, din păcate, la scenariu filmul chiar suferă. Este nerealist, artificial și greoi. Până și atunci când se ceartă personajele vorbesc ca din manualele de arhitectură…

Așadar, dacă reușiți,  încercați să faceți abstracție de replici. Așa cum, la ieșirea de la film, câțiva spectatori comentau: ”foarte frumos făcut dar nu am înțeles nimic din ce spuneau. Așa că am renunțat să mă mai chinui și m-am uitat pur și simplu la imagini. Și casa mi s-a părut chiar urâtă, ție?” Se pare că spectatorii știu mai bine întotdeauna 🙂

Acesta este principalul atu al filmului: că te pune ca spectator în perspectiva unor oameni care, la începutul secolului, regândeau ideea de casă. Este casa o mașină de care omul se folosește? Este un adăpost sau un refugiu? Trebuie ea să se integreze în cadrul în care se află sau, dimpotrivă, să îl domine și să îl sfideze? Este casa o cochilie, o prelungire a omului și, în același timp, un mod al său de a se pune la adăpost? Și în același timp, îi arată pe acești oameni – celebrități ale vremii în design și arhitectură – ei înșiși incapabili de a se bucura de ceea ce creează. Ei înșiși oameni fără cochilii, vulnerabili, expuși, goi.

Un film inegal și, adesea, inconsecvent, cu un regizor, Mary McGuckian (care are cel mai slab scenarist tot în Mary McGuckian), dar cu o poveste profundă și cu o imagine pe alocuri sclipitoare. Le Corbusier este un personaj foarte bine făcut însă doar prin efortul lui Vincent Perez care se vede că este cu o clasă peste tot restul distribuției. Dacă reușiți să faceți abstracție de scenariul inegal și neinspirat, o să descoperiți un film frumos, făcut cu o idee extraordinară (casa cochilie inventată de cei mai vulnerabili oameni) din păcate, nu foarte bine exploatată.

In America, in life..

Jiiiim Sheeeridaaaaaan…! El însuși, cel care făcu My Left Foot (1989), care mereu reușește să mă întoarcă pe dos cu In the Name of the Father (1993) și cel fără de care Daniel Day-Lewis nu știu ce ar fi făcut. Și invers.

Omul este un meșter. Este printre puținii regizori cu care, cu oricare din cele 10-15 filme ale luni, nu ai cum să dai greș. În America este un film îngrozitor de bun, care îți ridică încet părul pe ceafă, apoi te pune să te uiți pieziș, cu un ochi la film și cu un alt ochi, cel interior, în propriile amintiri și experiențe pe care nu prea vrei să le spui multor persoane și apoi te pune să te gândești la lucrurile care contează cu adevărat în lumea asta. De exemplu cât de mult datorăm celor care nu mai sunt, noi, cei care suntem.

In America = viața lui Jim Sheridan

Este cel mai biografic și personal film al lui. Frankie, personajul absent care umple totuși întreg filmul cu sens (fratele mai mic mort într-un accident) a existat și a fost fratele lui Sheridan (care a murit într-adevăr la vârsta de 10 ani). Filmul îi este dedicat. Scenariul este scris de Jim Sheridan și de fiicele acestuia, Naomi Sheridan și Kirsten Sheridan. Este produs de Hell’s Kitchen Films, firmă de producție care poartă numele cartierului din New York în care Jim și familia lui s-au mutat, ca emigranți din Irlanda, pe când acesta avea 33 ani (da, vârsta aia în care lucrurile încep să aibă sens!), în anul în care a făcut My Left Foot, primul său film. Este cam viața lor în acest film nu neapărat doar în sens biografic. Și au pus mult suflet în acest film extrem de personal pentru că a primit și o nominalizare la Oscar pentru scenariu.

Maselu masela

Dincolo de poveste (care începe abrupt și tensionat) poate că cel mai important personaj din film, cel care dă sensul profund al acestuia, este Mateo, negrul artist, bogat și sărac, atât de viu și atât de aproape de moarte, agresiv și sensibil, parte om, parte spirit, care salvează prin propria moarte un nou suflet. Este de departe un rol pe care Djimon Hounsou strălucește. Uneori la propriu. De altfel, a și fost nominalizat la Oscar pentru acest rol.

El este personajul care provoacă întoarcerile (shifts) din film, cel are dă sens, care poartă metaforele pentru fiecare etapă a vieții: începutul (urletele), creația (tablourile lui cu nașterea sau cu clădirea în care se află), întâlnirea cu oamenii (cu cele două surori și apropierea), sacrificiul și sensul lui. El este cel care dă sens și morții lui Frankie (fapt pe care tatăl lui, Johnny, încă nu îl concepe și nu îl acceptă) și îl numește ” maselu masela”. Schimbul de replici este un astfel de ”shift” în film:

Mateo: What was Frankie like?
Johnny: A warrior.
Mateo: Maselu masela.
Johnny: What does that mean?
Mateo: A warrior who is not afraid to go to the other side.
Johnny: The other side of what?
Mateo: This (și arată cu privirea lumea care îi înconjoară)

 

Dincolo de această scenă, totul se schimbă. Percepțiile, gradul de realitate, semnificațiile de până atunci sunt ridicate la un nou nivel. Și abia atunci realizezi că În America înseamnă, de fapt, în lume. Nu e povestea unei familii de imigranți ilegali care pătrunde în America, ci povestea unei familii de oameni care își trăiesc, cu frică, propria viață, de parcă ar fi pătruns ilegal în ea. Până la un moment.

Este un film mare pentru că este un film extrem de personal și de intens. E bine că nu a luat Oscar. Pentru că e un film ”hors concours”.