The Piano

Filmul este adaptarea romanului Povestea unui fluviu din Noua Zeelandă (1920) al scriitoarei și jurnalistei neozeelandeze Jana Mander (născută în 1877) care nu figurează pe generic din motive de drept de autor. Un film deosebit, multipremiat pe bună dreptate cu trei Oscar-uri: cea mai bună actriță în rol principal, Holly Hunter,cea mai bună actriță în rol secundar, Anna Paquin (avea atunci 11 ani), cel mai bun scenariu original, Jane Campion;un Cesar, un Golden Globe, trei BAFTA; Jane Campion – prima și singura femeie  regizor care a primit  premiul Palme d`Or.

Filmul este greu de criticat, având părți bune și tot atâtea părți slabe, în funcție de perspectiva spectatorului : prejudecăți, religie. Filme perfecte nu există la modul obiectiv și mai ales, la modul subiectiv : poate fi doar o poveste prea puțin plauzibilă cu tente de telenovelă când femeia învață să vorbească din nou, când cei doi bărbați vor să-și dovedească  virilitatea, când o mamă foarte temperamentală dar prea puțin responsabilă vrea să se sinucidă după ce soțul i-a retezat un deget de la mână. Dar Jane Campion ne prezintă un concentrat de dorințe și temeri care evoluează în timp, perceperi diferite ale iubirii și declanșarea de la tatonare până la izbucnire violentă a pasiunilor, posesie, repulsie, ură care provoacă spectatorului uimiri și senzații paradoxale cu un scenariu simplu și în cele din urmă totuși destul de veridic.

Emoționant, chiar tulburător, filmul este de un erotism intens dar care evită deraparea într-o vulgaritate artificială, chiar dacă ne familiarizează cu lumea primitivă și sălbatică de la mijlocul sec.al XIX-lea, din Noua Zeelandă , încă destul de bine reprezentată, pe atunci, de băștinași, maorii.

 

Sinopsis

Ada (Holly Hunter), o femeie mută de la vârsta de 6 ani , rămasă văduvă, cu o fetiță pe nume Flora (Anna Paquin) pleacă în Noua Zeelandă să facă o căsătorie aranjată de tatăl ei. La sosire, pe o vreme ploioasă și cu furtună, ea este așteptată de un grup de maori tatuați și  de coloni albi care îi descarcă bagajele pe malul apei.

Alisdair Stewart (Sam Neill), noul soț își face apariția cu întârziere de o zi și cere să fie duse bagajele acasă la el, dar nu acceptă pianul femeii, care i se pare o mobilă fără folos care ocupă prea mult spațiu. Ada îl imploră zadarnic să ia acasă pianul, pe care îl va lua George Baines  (Harvey Keitel), un vecin. Dorind să recupereze pianul, Ada  acceptă  de la acesta o propunere… indecentă, camuflată dincolo de lecțiile de muzică. Cu timpul între cei doi se formează o relație  complexă de înțelegere reciprocă, de admirație și respect, de iubire pasională .

thee pian

theaa pian

Scenariul, simplu, dar atât de real este scheletul narațiunii,cu multiplele sale senzații, cu evoluția sa niciodată lineară. Scenografia desăvârșește eșafodajul scenaristic printr-o compoziție artistică  sobră și minunată (de admirat contrastele și lumina!). Aparatul foto, rafinat , transpune erotismul și emoțiile pe care filmul le eliberează constant. Decorurile exterioare sunt, de asemenea, frumoase. Niciun element de prisos nu trece dincolo de câmpul de acțiune.

Desfăsurarea filmului, cu un ritm lent și superb de deconcertant, precum și întoarcerea din ce în ce mai chinuitoare pe care o imprimă sunt aproape perfecte. Sentimentele personajelor evoluează în același timp cu ale noastre, acțiunile lor, uneori extreme și disperate,  întotdeauna  frapante ne ating direct în  inimă. Intriga, exemplară, aduce un aspect aproape filozofic și contemplativ al iubirii fizice și morale, al geloziei sau chiar al pasiunii erotice a muzicii (aici pianul, incredibil de evidențiat printr-o coloană sonoră excelentă). Sentimentele, complexe, adesea sublimate, uneori primare și instinctive, fac filmul cu adevărat senzual.

Interpretările sunt fabuloase: sfâșiați de dragoste, cei doi bărbați își joacă rolul cu naturalețe și credibilitate extremă chiar dacă, în esență, cele două interprete feminine sunt cele care ne vor atrage cel mai mult atenția. Tânăra Anna Paquin arată talent și abilitate extraordinară și ne uimește literalmente. Holly Hunter este foarte sobră și  încântătoare. Gesturile și expresiile sale faciale dau viață caracterului său tăcut, făcându-l atât de tulburător și senzual, cât și foarte expresiv.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.