Morte a Venezia / Moarte la Veneția

Zilele acestea am descoperit, întâmplător, pe Internet, o imagine splendidă care-mi părea cunoscută și mi-am amintit destul de greu  că ar putea fi o scenă ,pe atunci în alb-negru,din superbul  film „Moarte la Veneția” pe care îl văzusem cu câteva decenii în urmă: trecerea tulburătoare, în revistă, înainte de moarte ,a propriei vieți și a propriilor minciuni ale protagonistului; o experiență de neuitat ,o tragedie deja clasică, iubirea imposibilă !Filmul a fost conceput a fi o imensă frescă, totuși intimă, inteligentă, sensibilă , abordând nu doar un subiect puternic ci și teme universale, inspirate din  antichitate: nostalgia, dorința, remușcările,  moartea, Arta.

Filmul”Moarte la Veneția”se inspiră din nuvela (parțial autobiografică), cu același titlu scrisă de Thoma Mann și publicată în 1912. Un subiect pe gustul marelui regizor italian Luchino Visconti, dar sursă de inspirație și pentru compozitorii  Benjamin Britten și John Neumaier.

Visconti este, ca întotdeauna, un perfecționist care îmbină magic reconstiturea istorică (poate, cam exagerată atmosfera vizuală a epocii: costume ,eleganța manierelor, peisajele urban / lagunar  contribuind la contemplare și o răceală , detașare a personajelor) cu sublimarea Veneției decadente , melancolice sub amenințarea spectrului  profetic al Primei Conflagrații  Mondiale, metaforizat cu un zvon despre o epidemie de holeră.  Și, totul scăldat în adagietto-ul  simfoniei 5 a marelui compozitor romantic, Gustav Mahler ! Visconti se sprijină  pe solide referințe culturale Thomas Mann, Marcel Proust , Friedrich Nietzsche, Sigmund Freud

Imaginile superbe aparțin lui  Pasquale de Santi. Costumele elegante de sfârșit de secol,sunt elaborate de Piero Tosi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Acțiunea se desfășoară în 1911, în plină Belle Époque într-o Veneție vizitată de vilegiaturiști din burghezia lipsită de griji și de ultimii reprezentanți ai aristocrației care încearcă să salveze aparențele. Într-un hotel de lux e cazat compozitorul de muzică clasică Gustav von Aschenbach, căruia medicul i-a recomandat Italia, pentru recuperarea fizică și psihică a slăbiciunilor datorate vârstei, lipsei de inspirație. Aici, pe plajă,  se simte tulburat de prezența unui tânăr, Tadzio, vlăstarul unei familii nobile poloneze. Tadzio, pare să încarneze idealul frumuseții eterate, ciudate, subtile, fine , ideal pe care compozitorul încercase cu disperare să îl exprime în creațiile sale !

Mie îmi plac filmele lui Visconti, în general; în particular , poate ar fi de observat că Visconti a tins spre perfecțiune, dar excesul de zel duce adesea la tensiunea contrariilor , la încărcătură +balast vs . fixitate +lipsa de nuanțe ; eleganță și lux vs. încorsetare sufocantă, puțin verosimilă. Acest amalgam  îl va însoți pe protagonist și ne va conduce și  pe noi, prin purgatoriul căutării sensului și adevărului, fără alte nuanțe .
Dialogurile sunt foarte puține, să spunem că ne lasă libertatea să bănuim, să construim în forul nostru interior un scenariu paralel care ne poate părea mai bun sau mai convenabil?
Cât despre interpretarea tânărului efeb care a răscolit simțurile compozitorului, mi-a părut, mai degrabă, un Tadzio frumușel, tânăr, dar departe de a fi icoana aureolată cu grație, naivitate, puritate :el a înțeles că a trezit interesul domnului în vârstă, și-l privește cu îndrăzneală, iscoditor, chiar dacă , poate,  nici nu-și da seamă în ce sens.   Figura  angelică disimulează tinerețea pierdută,viața înfrântă, moartea.  Moartea , în diferitele ei forme este capătul, care e adesea o eliberare de povară, iar agonia, drumul spre pace. Dar moartea este condiția necesară pentru viață și rațiunea însăși de a fi a Artei. Oricum , chiar dacă e firească,  moartea  ne pare tragică și grotescă. Poate e vorba nu atât despre moarte cât despre eșecul elanului vital, datorat unor dorințe păcătoase, unei pasiuni distuctive , elan care nu este în stare să-l reanimeze pe bărbat, doar să-l mai străbată o ultimă amețeală a unei dorințe „consumate” strict în fanteziile sale…