Ce-a existat prima dată, iubirea sau îndrăgostiții? este genul de întrebare filozofică la care nu te-ai aștepta să găsești răspuns tocmai într-un abator din est. Și totuși filmul regizoarei maghiare Ildikó Enyedi exact asta face, pledând convingător pentru iubire. Comparația dintre trup și suflet are loc tot acolo, între rumegătoarele domestice – sacrificate la standarde europene – și cele sălbatice, care se ating la-nceput în vis, pentru ca apoi să-și ia avânt pentru a-și exprima sentimentele.
De regulă nu prea mă omor după filmele care le plac nemților (acesta a luat nu mai puțin de patru trofee la Berlinala 2017) – prea mult substrat politic, idei livrate frust, prea direct, prea puțin subtil după gustul meu. Nu a fost cazul acestui Despre trup și suflet, unul dintre cele mai sensibile filme văzute în ultimii ani, și o revenire (după aproape două decenii) a regizoarei maghiare la filmul de ficţiune, fără nicio legătură cu politicul.
Dialogul dintre doi amploaiați ai abatorului se leagă greu, în ciuda atracției evidente – pentru că așa e și-n viață, iar camera se apropie de ele așișderea: treptat, cu timiditate, întâi prin ferestre și uși deschise, abia apoi direct. Hainele și ținuta Máriei (Alexandra Borbély) ne-o arată ca pe-o ființă rece, excesiv de raţională în public, dar abia filmările din intimitatea sa ne dau ocazia să ne facem o idee despre blonda funcționară care-și face scenarii cu păpuşi și dialoguri între solniţă şi piperniţă.
Cu toată atenția sa la detalii, regizoarea nu ajunge să-și caricaturizeze personajele, oprindu-se înainte de a explica mecanismelor din spatele anumitor gesturi sau comportamente excentrice – sarcină pe care o lasă, eventual, în seama spectatorilor. Ce face Ildikó Enyedi este de fapt o imprevizibilă poetizare, care-i reușește fără a pica în melodramă. Prin introducerea scenelor de realism magic, în acest demers deja clasic, despre nevoia de afecțiune, și despre vulnerabilități – ce duc, totuși, la formarea unui cuplu – îi iese un film ca o gură de aer proaspăt.
Totul curge în acest bizar Teströl és lélekröl apelând la jocul dintre planul cinematografic, uşor paradisiac, și cel al realităţii crude şi chiar sângeroase. În final, dramedia ungurească se ia de mână cu Homarul grecului Yorgos Lanthimos, pe ideea că singur e totuna cu mort, și face cumva să pună pe afiș și o ștampilă 18+. Dar rămâne totuși un film peste așteptări, tulburător până la ultimul cadru, cel cu pădurea goală. O mică dezamăgire, actrița văzută în realitate la TIFF, pe scenă, la finalul proiecției: modernă, degajată, banală. Nimic din personajul excentric din film 🙂
Filme care merită văzute 
Am văzut filmul de trei ori. Sunt cu totul de acord cu cele observate, cu excepția ultimei afirmații referitoare la actrița Borbely Alexandra. Nu pot să știu la ce v-ați așteptat. Însă dacă n-ați evidențiat finețea, profunzimea și eleganța interpretării rolului unei femei ușor autiste și v-ați limitat la această mențiune meschină, v-ați pierdut credibilitatea în ochii mei. Borbely Alexandra a devenit cea mai bună actriță europeană în 2017! Vezi: premiile Academiei Europeene de Film – https://europeanfilmawards.eu/en_EN/efa-2017-alexandra-borbely
ApreciazăApreciază
Noi n-avem niciun fel de credibilitate de apărat, în schimb se pare că dvs v-ați pierdut complet umorul. Remarca de final era una pseudo-ironică, legată de identificarea spectatorului cu personajele. Cum spectatorul de gen masculin nu se poate identifica cu personajul feminin, iese poanta – pentru cine se prinde. Dar pentru asta nu se dau premii 🙂 Și-apoi știți vorba: cine zice, ăla e. Meschinăria vă aparține.
ApreciazăApreciază
Regizoarea este Ildiko Enyedi.
ApreciazăApreciază
ó-ul, bată-l vina! Am căutat atâta după un ó că am ajuns la Enikő 🙂 Mulțumesc de atenționare.
ApreciazăApreciază
A republicat asta pe Cronopedia.
ApreciazăApreciază