Înainte ca tulburătorul Leviathan (2015) – în care scheletul balenei îți lasă o vagă impresie despre un sistem eșuat și șansele peștelui cel mic de a mai fi, totuși, înghițit – să facă valuri pe la (sic!) festivaluri, un alt film rusesc, Durak (2014) dovedește că slavii pot surprinde adevărul tranziției și în stil american-ironic, direct, lipsit de metafore. Un film pe care ar trebui să-l vadă orice primar din România, înainte să candideze.
Dacă în The Big Short, investitorul american are o cuantificare precisă, făcând legătura între procentul cu care-i scad acțiunile și rata mortalității în rândul săracilor, primarul și administrația Europei dinspre est – mai ales cea… spoită în nuanțe vestice – par să aibă nevoie de preparararea unui dezastru pentru a ieși din beție (alcoolică, ori a puterii). Abia când 800 de oameni dintr-un bloc pe cale să se prăbușească sunt în pericol să sucombe, se pune problema cât s-a furat și ce cheltuieli presupune mutarea lor. Asta apropos de apetența sufletului slav pentru dezastre.
Se mănâncă supă chiar în a doua scenă a filmului (după prima, cea de violență familială), dar cu folos. Pentru că la masă izbucnește o ceartă tipică de familie, care va fi pusă ulterior în antiteză cu cea din cuplul de la conducerea primăriei. Iar eroul nostru (aidoma celui american) are o singură calitate: pare singurul normal dintr-o lume pe dos pe care o privește (și o facem și noi prin ochii lui, chiar dacă nu-i vedem ceafa) siderat. După care încearcă să fugă de ea, ca să scape cu viață! Poate reuși?
Un film pentru care patru premii la Locarno nu înseamnă prea mult.
Filme care merită văzute 